Imperfectă într-o lume imperfectă

E 11.11.2011

2011-11-11T11:48:00.000+02:00

O data unica, ca si oricare alta, unica in secol dar si speciala dupa tipologia numerica. Foarte interesanta data, la fel cum a fost 10.10.2011 si cum va fi 12.12.2012...Nu mi s-a intamplat nimic deosebit sau iesit din comun la ora 11:11:11. Eram pe tron, in Timisoara, intr-o casa noua pentru mine. Presupun ca pentru adeptii numerologiei aceasta data are o semnificatie anume si sigur, mai mult ca sigur se va petrece ceva neobisnuit.
Sunt convinsa ca diletantii stiintelor esoterice si oculte analizeaza/interpreteaza/ calculeaza impactul evenimentului asupra oamenilor. Sunt sigura ca acesti "oameni de stiinta" gasesc aceasta data ca fiind un simbol special, un semn deosebit, iesit din comun.
Eu astept stirile de la ora 17:00 sa vad care pe care a mai batut/jefuit/umilit/etc. Si in functie de ce voi vedea in presa scrisa sau audio-vizuala, voi face necontenit analogia cu data de azi si voi da vina pe cifrele astea saracele, care s-au unit astfel incat sa produca "neprevazutul".

Casa Olarului Baia Sprie

2011-10-18T11:05:00.000+03:00

Pasiunea unui artist pentru restul e o adevărată artă. Daniel Leş este artistul care creează "obiecte" din lut într-o manieră proprie. Sunt ecologice, nuanţele şi culorile provenind din pigmenţi naturali, iar tenta/aspectul uşor lucios de la ceara de albine. Formele şi tehnicile lui sunt deosebite comparativ cu restul ceramiştilor. Merită să vizitaţi într-o zi Casa Olarului - Atelierul acestui minunat artist - şi să vă înzestraţi cu câte un obiect care este şi practic, nu doar estetic sau de design...
Personal, mi-ar place să ştiu să "practic" această artă de care sunt pasionată.

Miting aviatic

2011-10-18T10:34:00.000+03:00

Pentru Baia Mare şi implicit pentru Maramureş meetingul aviatic a fost o premieră. Acest show şi impresionant eveniment a fost organizat de Aeroclubul României pe aeroportul din Tăuţii Măgherăuş, peste 6000 de persoane (conform ştirilor din media) participând la mitingul Fly Bay - Baia Mare Show. Au fost acrobaţii diverse pentru toţi diletanţii şi pasionaţii de avioane, parapanta, planorism etc. Mie aşa de mult mi-a plăcut încât m-am decis ca în viitorul apropiat să urmez un curs în acest domeniu şi să am ocazia de a face câteva salturi cu paraşuta. Adrenalină curată, privelişte inedită, "zbor uman" :)). Zborurile de agrement şi demonstraţiile de acrobaţie mi-au gâdilat cele mai plăcute simţuri. O astfel de experienţă merită trăită de toţi cei care vor să zboare la propriu, nu doar în vis.
Iată şi câteva imagini:

Imobilitate

2011-10-06T13:53:00.000+03:00

Aparent a fi activ atât fizic cât şi psihic pare ceva banal şi atât de firesc încât niciodată nu ne gândim cum ar fi dacă nu ne-am putea deplasa unde dorim. Aproape niciodată nu reflectăm asupra importanţei paşilor pe care îi facem şi nu calculăm probabilitatea accidentelor care pot surveni în diverse situaţii.
Pentru o persoană care nu a fost niciodată bolnavă, pentru cineva care nu a ştiut altceva decât să muncească, imobilitatea fizică devine un chin şi o suferinţă incomensurabilă.
Atunci când ne rupem de activităţile pe care le întreprindem e ca şi cum am fi inutili şi dependenţi de cineva care să ne poată ajuta. Moralul cade precum entuziasmul unui copil căruia i-ai furat acadeaua. A suferi un accident minor însă cu efecte majore, a-ţi rupe câteva membre şi a-ţi firusa alte câteva oase pare de neacceptat pentru fiecare om obişnui să se mişte liber dintr-o parte intr-alta. Nu mi-am pus niciodată întrebarea cât trebuie sa fie de greu să te limitezi la un pat şi o toaletă pentru a te reface.
În fiecare zi ar trebui să cugetăm asupra importanţei paşilor pe care îi facem, indiferent că mergem la servici, ne plimbăm în parc, construim o casă sau pedalăm pe bicicletă. Lucrurile banale pe care le facem zi de zi sunt cele care alcătuiesc existenţa.

Handmade by Nina

2011-09-27T22:54:00.000+03:00

Mă găsiţi şi pe Facebook după denumirea Handmade by Nina, unde am pagina cu micuţele obiecte handmade. Cu o parte din ele, în weekend am avut stand la Sărbătoarea Castanelor. Asta aşa, ca să îmi motivez absenţa de pe blog. O parte din lipsa mea s-a datorat acestui aspect. În rest, chestiuni personale. Dar am revenit!

Despre Casatorie...

2011-09-27T22:45:00.000+03:00

În lume suntem foarte mulţi şi tare diferiţi. Unii percep diferit convieţuirea alături de cineva prin prisma căsătoriei. Am tot acumulat diverse gânduri, păreri şi concluzii cu privire la căsătorie, fiind în asentimentul sau în contradictoriu prietenilor mei.
De exemplu, o prietenă afirma acum ceva vreme că nu crede în instituţia casătoriei şi implicit în faptul că un act în plus nu schimba neapărat starea de trai comun. Însa, contrar părerilor ei, nu considera nimic deplasat vizavi de restul care fac acest pas. E părerea ei dar nu comentează ca un regret de prietenii care au optat pentru însurătoare/măritiş.
Apoi, am un prieten vechi care consideră căsnicia ca fiind ceva firesc când vrei să-ţi faci o familie şi nu are obiecţii cu privire la cei care nu suporta această "împreunare".
În altă ordine de idei, ştiu pe cineva care "idolatrizează" pe altcineva când lansează afirmaţii împotriva căsătoriei. adică ca e o piedică în libertatea care se termină. Şi aceşti doi "cineva" privesc acest pas ca fiind ne la locul lui, că pe urmă nu mai există timp de ieşit, de făcut una-alta.
Când 85-90% din cunoştinţele noastre în general fac acest pas pentru unii e deplasat, pentru alţii e firesc, pentru ceilalţi e o chestiune indiferentă. Oare toţi cei aprox. 90% sunt "deplasaţi" sau cei care consideră instituţia căsătoriei ca fiind ceva nasol? Sincer, eu nu aş putea să mă mir sau să mă intrig când cineva din cercul meu se va decide să se însoare/mărite.
Cunosc mai multe cazuri în care cuplurile după căsătorie făceau aceleaşi lucruri, avea aceleaşi preocupări şi timp pentru prieteni la fel ca înainte. Mergeau în cluburi, ieşeau la iarbă verde, dacă aveau un bebe î-l mai lăsau la bunici etc. Situaţii exista destule. E firesc ca lucrurile să se schimbe puţin. E la fel ca într-o relaţie, când uneori se fac compromisuri sau "sacrificii", preocupându-se mai mult de partener decât de "gaşcă".
E egoist şi răutăcios să consideri că ai piedut un prieten/o prietenă din momentul în care are verighetă, mai ales după vârsta de 30 de ani! Sau poate că multora nu le place să fie responsabili, dispuşi la compromisuri etc. Mulţi bărbaţi acceptă să fie burlaci tocmai pentru a avea libertatea deplină de a-şi lungi ochii după toate femeile care le pică cu tronc. Eu zic că mulţi care nu privesc pozitiv decizia prietenilor lor, nu sunt prieteni adevăraţi.
Sunt de părere că fiecare are dreptul la propriile opinii, însă să ajungi să îţi "judeci" prietenii care au luat o decizie mare în viaţa de cuplu mi se pare deplasat. Când pentru tinerii căsătoriţi e prilej de bucurie, distracţie şi voie bună pentru unii e o pierdere, doliu şi regret că "s-a mai dus unul..."
Şi acum ceva nostim, hazliu şi de-a dreptul hilar: tot de la cineva am auzit că în cercul lor de prieteni, toţi bărbaţii care s-au însurat nu au făcut-o de bună voie ci au fost "siliţi" de situaţie, circumstanţe sau împrejurări. Adică nici unul din cei căsătoriţi (din sfera persoanei care a afirmat acest lucru) nu a luat decizia "de bună voie şi nesilit de nimeni", sigur a fost într-un anume fel să facă cumva obligat acest pas. Vă daţi seama ce bine râd acum la ce scenarii am acum în minte. Toate femeile alea care înainte să fie mirese i-au acuzat pe amărâţii de bărbaţi că sunt nişte laşi, apoi i-au atacat în public, ulterior i-au ameninţat cu diverse că dacă nu le iau sigur o să le pară rău etc. Îmi şi imaginez scene de luptă, scandal şi păruială pentru a-i forţa să le pună şaiba pe deget.

Tuturor barbatilor, La Multi Ani!

2011-05-05T09:01:00.002+03:00

Azi, 5 mai e ziua voastra, a Barbatilor, dar a celor cu adevarat barbati. De ce spun "adevarati"? Fiindca daca aveti perechi de muschi bine lucrati, un instrument cu care va mandriti si o pereche de bile, nu inseamna ca sunteti barbati. Daca aveti forta fizica, duritate si impunere iar nu inseamna ca sunteti intr-adevar barbati. Asa ca, dedic, sustin si urez aceasta zi tuturor barbatilor cu caracter, coloana vertebrala si diplomatie. A fi barbat in ziua de azi e relativ greu in functie de asteptarile si mofturile femeilor. Prin urmare, prezenta masculina face furori sau dezgusta. La fel ca in cazul femeilor, bineinteles.
Va doresc sa va sarbatoriti cu bere, fotbal si distractii pe unde va pofteste inima. Va doresc sa puteti ghici gandurile femeilor ca macar 50% sa le puteti intelege pornirile razvratite.
Dar gata cu vorbaria, La Multi Ani barbatilor!

Un "like" pentru Playlist-ul meu special, va rog

2011-05-02T16:35:00.003+03:00

Va rog un "like" pentru Playlist-ul special: http://apps.facebook.com/positive-power/?pl=18e7bb6c-74b8-11e0-9e42-00163ed133b4

Ei au reuşit!

2011-04-28T22:03:00.002+03:00

Unii au reuşit prin situaţia materială, alţii prin curaj şi câţiva prin şansă/ocazie/noroc. Unii au reuşit să studieze, alţii au reuşit să renunţe la tot iar ceilalţi au avut norocul de a avea un job bun spre foarte bun. Toţi au reuşit în străinătate!

La noi trebuie să fii geniu, să ai bani, să fii copilul/nepotu'/nevasta unui influent sau pur şi simplu să fii mâncat din oliţă în copilărie. Mai există categoria aceea de parveniţi, fomişti, lacomi şi ambiţioşi până la extrem (cei care ar fi capabili să calce leşuri pentru a ajunge mai sus de cât sunt ei obişnuiţi să trăiască).

Se lansează discuţii, se precipită subiecte cu aspect la atitudinea / comportamentul / valorile / talentele românilor atât în ţară cât şi în străinătate. Românii-s aşa şi pe dincolo, românii sunt cei care ne fac de ruşine, un icsulescu mediatizat negativ până la limita penibilului, un icsulescu acuzat permanent de situaţia unei crime, de furtul unor bunuri, de cerşătoria ieftină în mijlocul Parisului etc.
Cum ar fi dacă am publica despre valorile / talentele / muncitorii / studenţii / medicii / scriitorii / etc români din întreaga lume. Cum ar fi dacă la televizor am urmări emisiuni cu şi despre acei români care au reuşit legal / corect / intelectual / perseverenţă în China, SUA, Germania, Italia ş.a.m.d. Despre compozitori care se lansează în alte ţări, despre dansatori cu premii considerabile etc.

De aceşti români nu se ştie nimic, nu se aude niciodată nicăieri, nu crede nimeni că există pentru că nu sunt făcuţi public prin nici o formă de promovare / informare etc.

Şi atunci cine greşeşte? Toată lumea care nu ştie să vorbească decât despre negativismul şi non-valorile acestei naţii. Dacă fiecare am aduce în prim-plan un personaj român cu valori, caracter, ambiţie şi coloană vertebrală stabilit în străinătate, atunci am reuşi să promovăm -la scară mică, ce-i drept- măcar în rândul cunoscuţilor, toate calităţile, talentele şi iscusinţele româneşti.

Haideţi împreună să schimbăm ţara aceasta, să demitem şi să anihilăm agramaţii şi inculţii care accentuează non-valoarea, snobismul românesc, manelizarea şi îndobitocirea. Haideţi ca împreună să reuşim în ţara noastră să închidem posturile de televiziune care promovează incultura, prostituţia, prostia etc. Să încercăm măcar să îi determinăm pe alţii ca ziarele şi revistele "de scandal" să nu aibă trecere. Să ne achiziţionăm cărţi, romane, enciclopedii, ziare de cultură, reviste de valoare etc. Să dăm din cand în când bani pe un bilet la teatru, de exemplu. Să avem iniţiative oportune pentru tineret. Dar cel mai important...să fim uniţi.

Ei au reuşit pe meleaguri străine. Poate noi vom reuşi în România. Dacă NOI nu facem o schimbare, atunci viitorul sună prost. Dacă nu ne zbatem să ne impunem, dacă nu avem idei de viitor, dacă nu strângem mână cu mână pentru a fii ascultaţi, dacâ şi mai dacă...atunci noi vom reuşi tot în străinătate prin curaj, muncă sau studii.

Libertatea regăsirii

2011-04-18T21:11:00.002+03:00

Săptămâna trecută de luni până vineri am fost la Timişoara, vechiul oraş al studenţie şi nu numai. Oraşul amintirilor de tot soiul: frumoase, triste, multicolore...Stări de spirit oscilante dar de cele mai multe ori sufletul prindea aripi. Trăiam spiritul tinereţii şi al libertăţii nepătate de grijile maturităţii. Am resimţit adierea clipelor pe care le trăisem cândva. Nimeni nu îmi poate alunga simţămintele, gândurile, intensitatea trăirilor. Mereu aceleaşi senzaţii reînvie la un drum în Timişoara.

Îmi curgea prin vene dorul oraşului, aburul Begăi, neliniştea campusului studenţesc, verdele crud al parcurilor, străzile largi, aerul studenţesc, prietenii, totul! În gând pulsau amintiri legate de cei mai frumoşi ani pe care i-am avut, de cele mai frumoase momente pe care le-am trăit vreodată. M-am regăsit în locurile de altădată, în vorbele unor cunoscuţi, între pereţii Universităţii, în tot ce retrăiam fără să realizez.

Au fost aproape 5 zile de regăsire a libertăţii, acea libertate specifică oraşului pe care îl iubesc. A fost şi a trecut. Va mai fi cu siguranţă.

Din nou in natura

2011-04-07T15:49:00.005+03:00

Ca si in fiecare weekend, o plimbare prin natura. Am ajuns din nou pe Piatra Bulzului, intr-o varianta imbunatatita - Astor alaturi de noi. Un labrador simpatic, rapid si istet evident.

Bravo Bogdane!

2011-04-05T21:36:00.003+03:00

Respect şi admiraţie pentru acest Bogdan al României. Nu am decât cuvinte de apreciere şi de laudă la adresa lui. Mereu, dar mereu voi susţine, admira şi respecta talentele noastre indiferent cât de anti-români se cred unii. Muzica acestui tânăr m-a făcut să tremur de emoţii. Mi s-a făcut pielea de găină şi trebuie să recunoaştem că are talent. E pianist şi compozitor.

Iar dacă România nu l-a apreciat la adevărata lui valoare, au făcut-o norvegienii. Şi pe bună dreptate. Mai bine să-l promoveze alţii dacă noi nu suntem în stare să o facem. Pur şi simplu mi se inundă sufletul de bucurie când descopăr un astfel de talent. Ajung să fiu fericită prin fericirea altora, a celor care ştiu să sensibilizeze prin artă, muzică, talent.

M-am săturat să aştept!

2011-04-04T11:15:00.004+03:00

Dintr-un răspuns care se aşteaptă poţi ştii ce trebuie să faci, dacă merită să mergi mai departe, dacă problema are o soluţionare, dacă un gând se materializează sau nu...

M-am săturat să aştept un răspuns de la un proiect mare care preţ de câteva luni m-a ţinut pe jar. În zadar e această aşteptare care nu mă face decât de renunţ la idealul de a fi încercat ceva măreţ. Răspunsul va veni în curând... Dar eu m-am săturat să-l aştept...

La fel de sătulă sunt şi de răspunsul unei prietene pe care îl aşteptam cu nerăbdare. Indiferent de natura lui, pozitiv sau negativ, răspunsul nu a mai venit şi eu m-am săturat să-l aştept...

M-am săturat să cred că unii oameni se pot schimba. Se cer mult prea multe sacrificii sau renunţări.

M-am decis. Aştept doar acel moment potrivit în care să-mi achit toate datoriile morale, amicale şi materiale. Aştept cu nerăbdare acest moment să vină şi să treacă numai ca să nu mai cer la nimeni, nimic. Nici măcar un sfapt, un sprijin, un ajutor, o susţinere. Toate aceste "datorii" devin mai târziu greu de dus sau înmiit răsplătite.

BuFone

2011-03-10T10:30:00.005+02:00

Din punctul meu de vedere "BuFone" este cel mai prost si mai scump serviciu de telefonie mobila şi internet. Timp de 10 ani am avut abonament telefonic la BuFone şi 3 ani de abonament la internet. La telefon am renunţat din cauza gestionării proaste a minutelor. La un abonament mare (50 de euro) minutele erau aşa de prost distribuite încât nu-ţi ofereau decât posibilitatea de a face cost suplimentar. La abonamentul de internet am renunţat din cauza că efectiv nu funcţiona. În general avea o viteză similară cu cea a melcului turbat, după care, ulterior, a refuzat efectiv să mai funcţioneze, fie şi prost. M-am prezentat la reprezentanţă în speranţa că îmi va fi soluţionată problema. Domnişoara de acolo a realizat că într-adevăr există o eroare la modem însă a fost prea comodă să rezolve problema survenită. Aşa fiind situaţia, am completat o cerere tipizată în care am solicitat rezilierea contractului pe la mijlocul lunii decembrie.

Până în prezent îmi vin facturi pe care trebuie să le plătesc ca şi cum aş beneficia de internet. Evident că acest aspect a pus punctul pe i. Revoltată şi iritată până la cer şi înapoi am apelat "relaţii clienţi". Mi-a răspuns o voce de bărbat bine-dispus. Mi-am descris nemulţumirea în cel mai diplomat mod cu putinţă. Am fost calmă până în momentul în care d-nul mi-a spus că la ei în baza de date nu există depusă nicio cerere de reziliere a contractului. I-am explicat când am făcut acest demers şi că...este absolut imposibil să nu figureze la ei solicitarea pe care am redactat-o şi depus-o la reprezentanţa din Baia Mare. Totodată i-am exclamat faptul că nu sunt de acord să plătesc un serviciu de care nu beneficiez de 3 luni. Iar în cazul în care nu-mi soluţionează problema, ca şi un drept pe care îl am, pot să-i dau în judecată. Datorită discomfortului pe care l-am creat, bărbatul de la "relaţii clienţi" a căutat amănunţit şi a DESCOPERIT ca printr-o minune că abonamentul meu la internet a fost într-adevăr reziliat încă din luna decembrie. A făcut modificările necesare şi mi-a confirmat faptul că la viitoarele facturi îmi vor fi scăzute sumele acumulate în tot acest timp în care nu am beneficiat de internet. Acum nu îmi rămâne decât să aştept.

Nu credeţi în mincinoşii şi neserioşii de la BuFone. Serviciile lor sunt scumpe şi proaste.

8 Martie

2011-03-10T09:13:00.005+02:00

După cum toţi bine ştim, 8 martie este ziua internaţională a femeii, fiind sărbătorită pe întreg mapamondul. 8 Martie a fost fixată de către ONU ca fiind Ziua Internaţională a Femeii. Este o întreagă istorie legată de această sărbătoare. "O sărbătoare a femeilor, recunoscută internațional, dar fără a se preciza o zi anume, a fost hotărâtă încă din 1910, de Internaționala Socialistă reunită la Copenhaga".

Este o zi legată de tot ceea ce înseamnă femeie: mamă, soţie, soră, cumnată ş.a.m.d. Nu mă consider eu o mare creştină şi nu sunt ortodoxă oricum. Însă, atitudinea înalt prea-sfinţitului Daniel (poate că această funcţie se scrie cu majuscule dar eu nu consider asta relevant) m-a lăsat rece şi uimită. Acest prea-sfinţit Daniel consideră această sărbătoare ca fiind păgână, femeile dorindu-şi plăceri trupeşti, cadouri etc. Ceea ce nu poate să perceapă patriarhul (dacă aşa s-o fi numind d-nul Daniel) este faptul că o femeie în general dacă are aşteptări trupeşti, plăceri carnale, cadouri şi atenţii nu înseamnă că le aşteaptă NUMAI pe data de 8 Martie. E ca şi cum ar fi o singură zi pe an în care femeia are chef de amor, are dorinţa de a primi nu ştiu ce averi, de a fi răsfăţată în lux etc. E o prostie. Pentru o femeie decentă, simplă şi la locul ei, un buchet de ghiocei poate oferi totul fără să fie un păcat.

Apoi, să nu mai vorbim de ce se petrece pe alocuri în Biserica Ortodoxă. E de-a dreptul imoral, hilar şi grotesc să percepi bani (şi încă sume de genul 200 de RON) pentru spovedanii. Adică, în funcţie de păcatele pe care le-ai săvârşit plăteşti o sumă considerabilă la popă, să-ţi fie iertate. De parcă banii ar ajunge la Dumnezeu. Sau unii preoţi care-şi achiziţionează straiele cu pietre zvaroschi. Chiar văzusem un reportaj cu un popă care şi-a comandat aşa ceva. Să înţeleg că nu poate predica dacă nu are pietre scumpe pe el? Apoi gradele acestea de "prea-luminat", "înalt prea sfânt" mi se par de neacceptat. De unde şi până unde titulatura de sfânt? Şi mai ales "prea sfânt". Dacă e prea-prea, să ne dea şi nouă din sfinţenia lui. Nu mai zic de obiceiurile cu moaşte şi puparea lor. De parcă atunci când pupi o sticlă sub care zac ceva oase, te-ai mântui şi s-ar întâmpla ceva miracol. Nu aş permite aşa ceva. Dacă e să te iei după credinţă, puparea de icoane, cruci şi alte obiecte bisericeşti reprezintă închinarea şi idolatrizarea unor simboluri materiale. A doua poruncă spune aşa: "să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti". Observ cât se aplică în general, mai ales în Biserica Ortodoxă.

De biserică şi de credinţă ar trebui să se preocupe d-nul Daniel. Să nu vorbească despre femei ca fiind toate nişte parvenite. În fond şi la urma urmei, cine are credinţă, o are în suflet şi se roagă în linişte. Nu trebuie să pupe icoane, sfinţi şi cruci în timp ce se roagă. Un credincios adevărat care se căieşte, se roagă şi cere iartare lui Dumnezeu şi nicidecum nu trebuie să dea bani grei ca să-i fie iertate păcatele. Iar 8 Martie e o zi ca oricare alta, în care este sărbătorită femeia fără alte conotaţii sexuale ş.a.m.d. Femeia - adepta cadourilor scumpe, ahtiată după plăceri carnale, însetată de lux şi surprize scumpe e pur şi simplu o materialistă. Şi acest tip de femeie e aşa în general, nu doar într-o zi anume pe an. E aşa când iese în oraş, când e aniversarea ei, când e în concediu prin Fantazialand etc.

Cum mă ajută pe mine România!

2011-02-19T14:12:00.010+02:00

Sunt rătăcită undeva între două lumi paralele. Lumea reală, cea de la birou-casă-oraş, unde mă agăţ ca o speranţă de oameni, hărtii, proiecte şi PC. Apoi, lumea mea construită din vise şi idealuri, o lume în care nu pierd niciodată jocul cu realitatea pe care o sfidez. Aceste două lumi se îmbină perfect, însă uneori sunt între ele şi totul e atât de greu deoarece nu ştiu ce să aleg. Rătăcesc printre planuri, schiţe şi ambiţii iar activitatea de la birou omoară gândurile lumii ideale. Realitatea aceasta anihilează visele adunate peste noapte, ideile măreţe pentru un viitor impecabil. Prin urmare, în lumea de zi-cu-zi trebuie să rămâi rece, implacabil, supus sistemului (dar nu aceluia de principii şi valori pentru că el nu mai există), cerşetor de speranţe şi cu frica de a nu fi dator statului.

Cum mă ajută (indirect dar sigur) România:

- îmi gestionează atât de bine banii şi portofelul (cum nicio bancă nu ar reuşi aşa exact) încât atunci când am economii, să merg să-mi plătesc contribuţiile la stat (enorme şi inutile);
- îmi face vibromasaj la fund şi picioare atunci când mă aflu în trafic. Craterele din asfalt au menirea de a mă scutura, pentru că atunci când visez, să mă trezesc la realitate.
- mi se concretizează faptul că legile lui Murphy sunt cele mai crunte realităţi: "un elefant este un şoarece construit conform indicaţiilor guvernului"; "construieşte un sistem pe care să-l poată folosi şi un prost, şi numai un prost va dori să-l folosească" (întrebare: cum e sistemul? care sunt cei care-l respectă? cum sunt cei care-l respectă şi cum sunt cei care nu-l respectă?); "tot ce e bun: ori e imoral, ori este ilegal, ori ingraşă"; "dacă ceva merge bine, stai liniştit, va trece!"; "politica este arta de a obţine voturi de la săraci şi fonduri electorale de la bogaţi, promiţându-le unora protecţia faţă de ceilalţi"; "un politician onest este acela care, după ce a fost cumpărat, rămâne cumpărat".
- mă ajută atunci când vreau să merg într-o vacanţă undeva: cât mai departe de ţară ca e mai frumos, mai curat şi mai ieftin;
- mă lasă să privesc uluită la televizor: diferenţa dintre puţinele genii ale epocii acesteia şi gloata de imbecili, parveniţi, agramaţi şi inculţi până în măduva oaselor;
- întreţine cea mai bună comedie din toate timpurile până în prezent: atitudinea, discuţiile şi jocul politicii şi al oamenilor care ne reprezintă;
- "evitarea" şi "alegerea" din DEX au devenit sinonime: atunci când mergi pe un drum naţional plin de hârtoape, nu există noţiunea/conceptul sau opţiunea de EVITARE ci de ALEGERE a gropilor în care vrei să intri cu maşina.

Lady Antebellum - Need You Now

2011-02-15T09:54:00.003+02:00

Melodia anului la Grammy. Superba!

De Lady Gaga nici nu mai comentez. A impresionat din nou prin atitudinea si intrarea ei in scena.

În căutarea unui motiv pentru a mă ridica în picioare

2011-02-10T12:45:00.006+02:00

Mergând pe stradă mă agăţ de chipul oamenilor care poartă cu ei masca de vise. Pe chipul lor stau camuflate imagini cu viaţa pe care şi-ar dori să o aibă. Mă agăţ de imaginea acestor oameni în speranţa că ei îmi pot îndeplini visul. Dar trec grăbiţi pe langă mine.

Sunt în căutarea unui motiv care să mă ambiţioneze să merg mai departe. Sunt în căutarea unui sens al vieţii, pe care l-am pierdut de câteva zile. Am pierdut sensul printre hartii, proiecte, oameni indiferenti (care nu dau doi bani pe sentimentele tale), muncă, birou şi casă. Nu-mi găsesc pacea interioară pentru că ceva se destramă in mine. Se deşiră şi se pierd pe undeva acele momente care - cândva - mă făceau fericită. Am ajuns în acel stadiu în care nu mai am chef de nimic, nu mă stimulează nimeni, nu mă regăsesc în nici un lucru pe care îl făceam până acum. Asta pentru că mi s-a tăiat elanul. Pentru că unii sunt prea încăpăţânaţi să spună un cuvânt. Port amintiri şi duc doruri cu mine în fiecare zi. Au devenit grele şi abia dacă le mai pot ţine. Şi degeaba fac curat pe noptiera sufletului. Nu pot şterge cu buretele lucrurile care imi plac şi care imi lipsesc. Sunt absente cărţile care încă le citesc şi care încă încerc să le înţeleg.

Problema e veşnic aceiaşi: am prea multe aşteptări de la mine şi de la ceilalţi. Am prea multă încredere în unele persoane la care ţin şi sunt prea naivă. Nu-mi dau seama cum am ajuns să mă îngrop într-o stare de spirit mai mult decât penibilă. Sunt in standby. Reconstituiesc în minte toate lucrurile din ultima vreme. Le pun cap la cap şi totuşi ceva nu se leagă. Nu exista un sens şi nici un fir logic în toată harababura aceasta de vis fisurat.

Sunt singura vinovată de starea pe care o am. Data viitoare ca şi mod de precauţie nu o să mai cred în nimic, în nimeni, în vorbe spuse fără rost, în lucruri sau oameni cărora le e totuna dacă e "da" sau "ba". Poate că e mai bine să mă doară şi pe mine în cot de toţi şi de toate. Dar nu pot, chiar dacă alţii reuşesc. Intensitatea, maniera şi pasiunea cu care trăim diferă de la individ la individ. Prin urmare, un lucru care îl afectează pe o persoană, poate fi o banalitate pentru altcineva. Iar o banalitate pentru un individ poate fi o supărare pentru cineva.

Relatiile...

2011-02-06T22:19:00.007+02:00

Intotdeauna lucrurile bune sau frumoase se termina repede. Un film bun, o carte buna, o poveste, o relatie, o vacanta etc. se termina cat ai clipi din ochi. Din ideea ca e prea frumos sa fie adevarat, ca ce e prea mult strica, ca binele exacerbat e perfectiunea - tot ce ne exalteaza la refuz se finalizeaza mai repede decat ne-am astepta. Nu ne dorim niciodata ca lucrurile care ne fac placere sa se sfarseasca, insa uneori nu avem de ales. Filmul nu l-am regizat noi, cartea nu am scris-o noi, povestea e scurta pentru ca nu e roman, relatia se rupe cand doi oameni nu simt la fel, vacanta de regula se sfarseste rapid.

Relatiile. Se spune ca atunci cand esti intr-o relatie cu cineva, abia astepti sa ii vorbesti celuilalt, sa il/o vezi, sa oferi un punct de sprijin la greu, sa gasesti incredere etc. Mi-e greu sa cred ca cineva aflat intr-o relatie nu ar simti la fel sau mult pe aproape de cele enumerate mai sus. Fisura care desparte oamenii e tocmai problema sau neintelegerea nediscutata. Lipsa de comunicare. De regula, dar nu obligatoriu, e cineva dintre cei doi, care evita sau amana discutarea unor lucruri importante. De aici reiese lipsa de interes, indiferenta etc. Ulterior, lipsa de incredere. Si am observat cum pentru multi totul se termina dintr-o banalitate si fara ca cineva sa-si doreasca asta. Pe langa mine au trecut multe relatii (ale prietenilor mei) din care evident, am avut de invatat. Din exterior se vede altfel, bineinteles. Insa, prietenii buni povestesc cand se descarca. Am invatat din greselile lor. Le-am studiat suferinta prietenilor mei dupa o relatie esuata si nu as vrea sa trec prin asa ceva. Nu acum. Nici alta data. Toti avem -la o varsta- cate o iubire care s-a terminat dramatic, cu lacrimi si suferinte. Prin urmare, candva, am trecut si eu prin asta. Dar asta tine de primii ani ai maturitatii, de adolescenta, de liceu. Cine nu invata din propriile lui experiente inseamna ca e sado-masochist si ii place sa se tortureze sufleteste cu stari care nu ii aduc fericirea ci agonia.

Relatiile sunt de multe tipuri. Dureaza sau se sfarsesc rapid. Sunt ca in filme sau ancorate in propria realitate. Dar in toate primeaza increderea si respectul, afectiunea si pasiunea fata de celalalt. Fara aceste "promisiuni" relatia nu e completa. Relatiile sunt complicate pentru ca oamenii sunt complicati. Sunt ciudate pentru ca indivizii fac ciudatenii. Cel mai aiurea e (cred) cand se termina brusc si din senin, cu putine cuvinte si putine explicatii. Cel mai aiurea e sa nu intelegi ce s-a intamplat. Sau sa intelegi si sa nu iti dai seama cum s-a putut ajunge acolo. Sau multe alte variante. Cert este ca atunci cand tii la cineva, nu poti sa inchei o relatie la fel cum inchizi o carte dupa ce ai terminat-o de citit. Te lupti cu tine insuti/insati pentru persoana pe care o vrei aproape de tine. Mai ales daca simti ca merita efortul.

Folk rules!

2010-11-26T12:39:00.002+02:00

Aseara am ascultat muzică live de bună calitate şi un interpret care emana cele mai inocente sentimente menite să sensibilizeze publicul prezent. Avea atât talent cât şi animaţie scenică. Vlad Puştai e mişto la superlativ. Drept dovadă, Photo Pub a fost plin la refuz de oameni care ascultă muzică bună (zic eu). Versuri care ne transpun - cu nostalgie - în cele mai minunate trăiri şi amintiri pe care le poate avea un om. Fiecare melodie avea un mesaj, transmitea ceva, exprima nişte stări de spirit. Folk rules!

Felicitari pentru băiatul ăsta:

Ne contabilizăm viaţa

2010-11-18T10:05:00.002+02:00

Mare e grădina domnului şi multe ţi-e dat să auzi în viaţă. În fiecare zi rămân al naibii de surprinsă de tot ceea ce se petrece în ţara asta minunată numită România. Dintr-o scrisoare suplimentară convenită cu FMI reiese faptul că în 2011 spitalele vor fi obligate să facă cu 10% mai puţine internări. Deci nu contează cât de mulţi oameni se vor îmbolnăvi şi vor necesita îngrijiri medicale speciale. Cert este că trebuie pentru anul viitor să se respecte decizia de a se face cu 10% mai puţine internări.

Frumos, nu? O să fim cu normă de spitalizare pentru sănătate. Cinismul a devenit stadiu de normalitate. Probabil s-a făcut un calcul conform căruia unu din şapte pensionari vor da colţu' şi vor ieşi automat din sistem. De aici deducem că se anticipează (cu certitudine) când vor muri unii pensionari. Dar ce nu ştiu deştepţii aştia din scrisoarea lui peşte este că unii bătrânei se încăpăţânează să moară. Poate unu din şapte pensionari îşi bagă piciorul în toată anomalia aceasta şi efectiv renunţa din demnitate la pensia de 1 RON (că există şi aşa ceva în ţara noastră iubită!). Sau poate că alţii doresc să sfârşească într-o ţărână străină fiindcă le e ruşine să decedeze în condiţii româneşti. Nu e de mirare. Ori nu au bani să-şi facă de petrecanie, ori se simt umiliţi până în măduva oaselor din cauza că ei sunt luaţi în calcul ca fiind deja morţi în cel mai apropiat viitor cu putinţă (adică mai este foarte puţin până intrăm în 2011 şi ni se aplică tratamentul internării). Deci putem muri liniştiţi că oricum nu le pasă. Eu cred că o să murim tâmpiţi sau uluiţi de absurdităţi.

Totuşi cum o să se facă selecţia? Aleatoriu? Sau după criterii de vârstă? Să avem de exemplu un bătrânel la 67 de ani şi unul la 68 de ani. Ambii suferă de ceva şi necesită internare. O să-l ia pe cel de 67 pentru că cel de 68 e mai aproape ca vârstă s-o mierlească? Pe care din cei doi o să-l interneze?

Sau dacă e o femeie la 30 şi un bărbat la 40 care au probleme de sănătate diferite însă au în comun gravitatea problemei şi ambii necesită spitalizare. Care va fi ales; după ce criteriu?

Totuşi îmi zice şi mie cineva cum să te sacrifici şi cum să te jertfeşti ca să mori ONORABIL pentru ROMÂNIA? Sau chiar trebuie să te sacrifici şi să fie o opţiune cu cine are prioritate la internare în caz de necesitate?

Metamorfoză din cetăţeanul decent în sclavul societăţii

2010-11-17T09:19:00.005+02:00

Din nou mă lovesc de impostori şi oameni de nimic când vine vorba de bugetari din instituţii bolnave până în metastază de aroganţă, aere de superioritate, superficialitate şi ironie. Începând de la un amărât de portar (care se crede Big Brother-ul omniscient al clădirii care vinde speranţe) şi terminând cu funcţionarii, referenţii şi directorii numiţi sau nu politic. Când te loveşti de tratamentul prescris de ei, acei oameni spălaţi de virtuţi care se cred dumnezeii societăţii postmoderniste îţi vine să le apeli gura cu bun simţ şi decenţă.

Dintr-un simplu cetăţean care-şi achită dările la stat şi care se chinuie să supravieţuiască te transformi într-un monstruos sclav al societăţii. Şi îţi vine să te răsteşti la netrebnicii care clocesc pe scaunul dintr-o caşcarabetă numite ghişeu (de servicii sau informaţii). Îţi vine să te impui pentru că nu ţi se pare normal să fi tratat ca un imbecil setat să plătească contribuţii. Dar încerci să rămâi calm numai de dragul de a nu te coborî la nivelul lor de educaţie, "respect" şi atitudine. Şi-ţi vine să-i sfidezi la rândul tău. Şi e păcat să rămâi diplomat pentru că ei nu cunosc această calitate. Parcă le este amputat sistemul de valori şi vocabularul le este redus la ticuri verbale şi fraze rostite mecanic. Pur şi simplu ţi se strică ziua, ţi se frâng aripile, ţi se tranşează elanul (pe care ţi l-ai permis să-l ai).

Şi dacă mi-am dorit vreodată să plec (cu scârbă) din ţara asta, acea zi a fost ieri. Ieri, când toţi parveniţii şi incompetenţii şi-au dat mâna prieteneşte în semn de solidaritate pentru sistemul care e făcut doar pentru ei. Şi dacă mi-a fost vreodată silă la propriu (cu adevărat) de agramaţii sistemului de stat, a fost ieri. Oameni îmbătrâniţi prematur din cauza răutăţii lor voite. O adunătură de coate-goale din punct de vedere intelectual şi spiritual, programaţi să ne întindă nouă (cetăţenilor îngenunchiaţi) nervii la maxim şi să ne pună în ghips orice urmă de umanitate.

Mă întreb cu disperare unde naiba e dreptatea? Unde dracu să ne dezbrăcăm de hainele decenţei şi să luăm halatul aroganţei la superlativ? Poate nici măcar nu ni s-ar potrivi. Ne-ar strânge nasturele de la gât. Dar îl putem lăsa neîncheiat şi să plătim cu aceeaşi monedă. Sau poate trebuie să rămânem noi ca să nu ne dezumanizăm de tot şi să nu ne pătăm din cauza unor bastarzi ai societăţii bolnave de putere.

NU e specific bărbătesc

2010-11-11T09:07:00.004+02:00

Şi iarăşi vin cu vorbe despre noi femeile, cele mai "pretenţioase" fiinţe de pe pământ, noi - cele care ridicăm cele mai mari pretenţii, care căutăm feţi-frumoşi şi poveşti rupte din filme...Femeile care vor să fie apreciate pentru reuşitele lor (indiferent de natura sau domeniul în care ajung până în vârful piramidei), care doresc uneori să se simtă admirate pentru că sunt (de fapt) frumoase. Toate acele femei care gândesc cu inima şi simt cu mintea, toate acele fetişcane şi adolescente rebele care dau din aripi la Prinţul sosit, mamele care-şi idolatrizează pruncii - toate doresc să audă măcar o dată un "Te Iubesc".
Până şi femeile bărbate, stăpâne la refuz pe viaţa lor sentimentală, femeile de carieră, amantele cochete, prietenele de relaţii incerte, domnişoare cu vise măreţe, doamne dure şi inaccesibile - toate doresc să audă măcar o dată cele două cuvinte.
Bunicile, surorile, cumnatele şi soţiile tuturor aşteaptă să fie întâmpinate de cuvinte frumoase care, uneori, chiar dacă sunt spuse, nu sunt adevărate. Şi alteori chiar se rostesc - uşor sau greu - fără să sensibilizeze şi să emoţioneze. Deeeeci, nici cum nu e bine cu femeile. E adevărat că nu toate suntem la fel, de fapt nici una din noi nu seamănă cu cealaltă, doar că avem aprozimativ aceleaşi "aşteptări verbale".
Însă ce nu ştim noi femeile (sau ştim numai că ne dorim o certitudine) este că iubirea nu se exprimă în cuvinte ci se simte prezentă prin tot soiul de gesturi şi atitudini mărunte. Cele două cuvinte nu au putere şi nu au rost dacă simţul nu este prezent, dacă inima nu bate altfel decât în parametrii "normali". Degeaba ne dorim vorbe frumoase şi cuvinte pompoase dacă nu ştim să le asimiliăm decât cu urechile. Nu mi se pare corect şi firesc să ne dorim şi să aşteptăm cele două cuvinte când ele de fapt nu trebuiesc rostite, ci simţite. Şi eu prefer la superlativ varianta cu feeling.

De fapt bărbaţii nu sunt complicaţi, ci relativ simpli. Doar noi îi vedem ciudaţi. Nu sunt ignoranţi dacă nu spun femeilor ceea ce vor să audă. Nu sunt armăsari deveniţi din ţânţari; ei rezumă succint şi la subiect ceea ce au de comunicat. Nu recită romane când relatează o zi care s-a încheiat. Nu precipită subiecte cu picanterii şi izuri de ceartă.

...şi ei trăiesc printre noi...

2010-11-11T08:36:00.004+02:00

cine e de vină că generaţia actuală nu poate asimila informaţii. Cine şi ce se ştie despre holocaust...Şi cum este el explicat. Nici nu am cuvinte. Filmuleţul vorbeşte de la sine.

Superb!

2010-11-10T08:58:00.000+02:00

3 în 1

2010-11-02T11:23:00.003+02:00

Uneori am capacitatea de a mă diviza, de a mă compune din trei euri diferite in acelaşi moment. Stau la birou şi de fapt sunt o singură persoană în trei ipostaze.

Eul impunător şi uşor agresiv, cu chipul posac şi frustrat de toată mizeria cotidiană. În această ipostază sunt reticentă şi încăpăţânată, acidă şi pusă pe ceartă.

Apoi eul visător şi naiv, cu ochii goi şi mintea hoinărind prin alte locuri. Astfel sunt idealistă şi ruptă de realitate, pregătind în mine incantaţii şi ritualuri menite să contureze tot ce-mi imaginez.

Şi într-un final eul ambiţios şi binedispus. În astfel de momente sunt realistă şi totodată optimistă tocmai pentru a sfida eul scârbit.

Şi când eurile se întrepătrund iese la iveală o persoană cu bune şi rele, care uneori nu ştie ce vrea şi alteori e prea hotărâtă însă cedează din cauza fricii de eşec. Şi pe scaunul de la birou se aşează ca un semn de întrebare acea persoană care ar mişca munţii din loc, însă nu ştie de unde să înceapă. Şi coloana vertebrală ca un semn de exclamare stă rezemată de spătarul scaunului care suportă toată greutatea gândurilor.

Baraj Runcu

2010-10-26T10:07:00.004+03:00

Pe piatra Bulzului

2010-10-20T12:34:00.008+03:00

Un alt mod de a spune lucrurilor pe nume

2010-10-14T19:26:00.001+03:00

Las melodia să vorbească de la sine...

Sărăcie, acră sărăcie...

2010-10-12T16:41:00.006+03:00

Cum să ne decantăm orgoliile şi frustrările la fundul sufletului fără a ne altera aşteptările, speranţele şi spiritul de competiţie? Nu ne mai putem omogeniza nici o frustrare cu stările şi trăirile noastre de vreme ce suntem pe ultimul loc în U.E. la capitolul sărăcie. Până acum aveam un fel al nostru - tipic românesc - de a ne descurca în orice situaţie de impas financiar. Dar parcă ştirea asta ne-a frânt aripile de "învingători" ai economiilor.

Stupoare? Nu. E doar ultima realitate în materie de noutăţi economice naţionale. Sau ultima noutate din realitatea economică existentă. Depinde cum vreţi să-i spuneţi! SAAAAU doar o sărăcie achiziţionată în rate. O să ajungem vai de pielea noastră în vreme ce "baştanii" vor rula bani în continuare. Deşi... dacă privim de jos în sus acest clasament, suntem pe primul loc. Bineînţeles că nu ne putem lăuda din moment ce noi pornim în soluţionarea problemei de la coadă spre cap în loc să fie invers.

Anxietăţile materiale, frica de eşec, speranţele unui trai decent s-au dizolvat cu totul şi în acelaşi timp au atins apogeul. Putem să o ducem şi mai rău de atât - într-adevăr - însă speranţa ne este ucisă, visele eliminate şi memoria ştearsă de iluzia unui "bine" care prin nu ştiu ce miracol s-ar fi putut pogorî asupra românilor. Ce mai! O să ne vindem un rinichi, fiindcă am învăţat să funcţionăm cu unul - din exemple concrete mediatizate. Nu cred că mai are rost să luăm în calcul faptul că se încurajează la cote maxime munca la negru.

Trace Adkins - This Ain't No Love Song

2010-09-30T11:23:00.001+03:00

Şi pentru că m-am îndrăgostit de melodia aceasta, v-o transmit şi vouă, indiferent dacă o ştiţi sau nu. Chiar dacă e mai veche.

Încă exist

2010-09-30T10:29:00.005+03:00

De când nu ne-am auzit am cotizat la impoxite şi taxe privind bunăstarea, fericirea şi împlinirea personală. Mi-am achitat la timp sentimentele şi revoltele, frustrările şi reuşitele. Dar tot am ajuns la concluzia sumbră că ţara aceasta îţi oferă doar iluzia că visele pot deveni realitate. Cu referire directă la titlu, vă spun că exist chiar dacă nu am cont pe Facebook. Cu aluzie la câţiva prieteni care mi-au spus că "pur şi simplu nu exist" dacă nu am Facebook. Mă gasiţi aici dacă vreţi să ştiţi ce am mai făcut, pe unde am mai fost şi dacă trăiesc evident. Sau varianta cea mai light - telefonul (că acum opţiuni cu minute în neştire sunt în toare reţelele).

Am revenit după o lungă pauză şi m-am decis să scriu ceva numai de dragul prietenilor care mi-au reproşat că nu mai fac act de prezenţă pe acest blog. Nu aş putea spune că am avut parte de schimbări majore sau radicale de la ultima postare ci m-am complăcut în nimicurile cotidine şi în rutina zilnică sub diversele ei forme. N-am să vă mai spun din nou de oameni ipocriţi (plătiţi din banii noştri) care la un ghişeu îţi închid geamul în nas (fiind schimb de tură) vorbind despre mersul la coafor s.a.m.d. Nu o să vă mai amintesc de arhibinecunoscuta birocraţie (tipic românească) şi formalităţile necesare înfiinţării unei firme. Astea le ştiţi şi voi deja şi involuntar la un moment dat vă loviţi de ele. Poate aţi auzit şi că vor sa-l demita pe Băse' din funcţia de preşedinte. Dar să nu intrăm în politică că mă ia cu tensiune.

Mereu trăiesc cu senzaţia că nu mi se întâmplă nimic care să mă scoată din şablonul vieţii mărunte, presărată cu situaţii mult prea banale şi comune oricărui individ. Nici nu ştiu ce s-ar putea petrece ca să schimb macazul şi trenul să pornească din staţia potrivită. Cred că plafonarea aceasta s-a născut din idealismul în care trăiesc şi cu care nu mă mândresc, evident. A fi idealist e mai mult un defect de "personalitate" decât o calitate. Sunt Big Brother-ul existenţei mele privind detaşată şi scârbită zilele trase la indigo. Atâta doar că, între timp am avut întâlnirea de 10 ani de la sfârşitul clasei a VIII-a. Am evadat puţin din rutină şi m-am revăzut cu o parte din foşti colegi în reprize (din nepotrivire de timp). Ne-am schimbat şi parcă totuşi am rămas la fel. Ne-am maturizat dar totuşi parcă anii au trecut rapid peste noi, fără urme adânci care să ne schimbe în "de nerecunoscut". Totodată, fac apel la restul colegilor care nu ne-au onorat cu prezenţa în celebrarea frumoasei varse de 10 ani. Haideţi să ne sărbătorim împreună copilul din noi, undeva, într-un weekend. Persoana de contact principală este Iulia S. care a reuşit să ne "adune" pe o parte din noi.

Din nou

2010-08-18T06:40:00.003+03:00

Din nou am timp de gânduri, de făcut planuri pe termen lung cum mi-ar place să fiu peste vreo 5 ani (nu degeaba e o întrebare standard la majoritatea interviurilor), de vizionat un film şi de parcurs o carte (momentan staţionez la "Vinovat de iubire"). Am vreme iar să mă gândesc pe ce drum să apuc mai departe şi să-mi imaginez cât de bine o să mă simt la mare din 25 august. Nici nu imi doresc decât vreme bună pentru că toate restul vin pe parcurs şi evident...de la sine!

Şi acum, din nou, mă dezbrac de noi amintiri sociale, colective şi amicale. Las în urmă ca o pată un set de activităţi care-mi umpleau timpul până la refuz. Şi nu-mi pare rău de tot ce am lăsat în urmă decât o mică experinţă care avea menirea de a mă lansa undeva mai sus. În rest nu duc dorul unor situaţii care mă limitau la vorbă. Trebuia să-mi inhib instinctele de sinceritate aruncate ca nişte săgeţi către agresivitatea conducerii. E nasol când trebuie să te cenzurezi cu privire la drepturile tale.

Aşa că revin pe platforma de căutare a unor noi perspective. Până una-alta profit şi mă bucur de concediu şi de soare.

Detest prostia

2010-07-19T22:48:00.004+03:00

Am revenit - pentru scurt timp - aici, în lumea mea imperfectă. Totodată revin cu anumite aspecte arhicunoscute de toată lumea. Am un set de valori şi principii după care mă ghidez şi-mi păstrez integritatea nealterată indiferent de vicisitudinile vieţii. Am conştiinţa împăcată că nu fac rău dinadins nimănui şi săvârşesc legal-moral tot ceea ce vreau să obţin, cu sau fără stări de nervozitate.

Bun. Am, ca şi orice om normal-raţional, lucruri pe care le ador si evident chestii care îmi displac. Îmi sunt confortabile anumite situaţii şi total insuportabile alte contexte. Nu tolerez agresivitatea de nicio natură (fizică sau verbală), nu îmi sunt deloc simpatice persoanele arogante doar cele care ştiu să facă o ironie când situaţia o cere. Nu aplaud şi nu îmbrăţişez niciodată oamenii plini de ei, lăudăroşi, invidioşi şi aerele de superioritate. Nu mă vad perfectă, nicidecum, însă probabil şi eu par pentru alţii genul de persoană care se regăseşte în descrierea de mai sus. Presupun, nu ştiu dacă este aşa pentru că nu mi s-a spus. Defectele mele oricum mi-au fost subliniate de prieteni. Mi le cunosc şi sunt conştientă de ele. Prin urmare, mai sus am trecut o lista cu situaţiile care îmi displac sau mă incomodează să spun aşa. DAR singurul lucru pe care îl detest este PROSTIA în esenţa ei. Aici mă refer la oamenii care au potenţial, dar care efectiv nu îşi stimulează neuronii (pe care, surprinzător, îi au!)pentru că li se pare mai comod să gândească altcineva în locul lor. Oamenii care refuză să îşi pună mintea la contribuţie şi care fac câte o boacănă cu repercusiuni grave doar din cauză că nu doresc sa fie informaţi cu privire la ceea ce se produce în "bula de ideal" în care trăiesc! Chiar detest prostia aceasta alimentată din putoare şi comoditate. Şi eu sunt idealistă şi nu mă mândresc, aş putea chiar să spun că este un defect mai mult decât UNEORI o calitate, dar nu generez o incapacitate de gândire şi asimilare a realităţii. Să nu omitem faptul că aici am vorbit despre oamenii care ar putea face multe însă nu îi duce capul pentru că nu vor şi nu pentru că nu pot. E o MARE diferenţă.

Dacă ar fi să vorbesc despre lucrurile care îmi plac, nu aş avea acum timp suficient ca să le enumăr. Sunt multe. Poate într-o altă postare.

Nu am timp

2010-07-08T21:38:00.003+03:00

Nu am timp, nu am vreme sa ma ocup de citit, scris, de tot ce e pasiunea mea. Sunt obosita din cauza lipsei de odihna. Sunt ocupata cu diverse, numai cu propria mea persoana nu. Imi indeplinesc necesitatile si obisnuitele ritualuri feminine le fac pe fuga s.a.m.d. In rest nimic, pentru starea de spirit, pentru relaxare, pentru mine domle'!

Sunt in asentimentul lui John Burroughs si cred ca multi ati fost in situatia mea, uneori... Cand nu va ajunge timpul, cand aveti impresia ca e prea scurt timpul... "Fiecare zi pare prea scurta pentru toate gandurile pe care le gandesc, pentru toate plimbarile pe care vreau sa le fac, pentru toate cartile care vreau sa le citesc si pentru toti prietenii pe care vreau sa ii vad" - John Burroughs

P.S.: "Nu cautati sa fiti oameni de succes,cautati sa fiti oameni de valoare" (A. Einstein).

Cum sa fi "diplomat"?

2010-07-01T21:07:00.002+03:00

Ce am gasit pe un site simpatic, pe antistress.ro...

Cum sa vorbesti despre femei si sa fii “politically correct”

Nu este o “papusa” sau “pisi” ci este o “persoana inzestrata cu sani”
Nu este “usuratica” ci este “accesibila orizontal”
Nu este o “blonda proasta” ci o “o persoana cu parul deschis care s-a abatut de la calea informatiei”
Nu este o “fosta” ci este o “persoana de a carei companie m-am bucurat”
Nu te “sacaie” ci devine “repetitiva verbal”
Nu este o “prostituata de pe centura” ci este un “furnizor cu preturi mici”
Nu “gateste prost” ci este “compatibila cu cuptorul cu microunde”
Nu “poarta prea multe bijuterii” ci este “ingreunata metalic”
Nu este “narcisita” ci este “excesiv de preocupata de calitatile sale”
Nu “s-a ingrasat’ ci “a depasit pragul metabolic”
Nu este “grasa” ci este “provocat orizontal”
Nu “flirteaza” sau “amageste” ci “se angajeaza in simulare artificiala”
Nu este “anorexica” ci “proeminenta scheletic”
Nu “uraste fotbalul” ci este “ignoranta din punct de vedere atletic”
Nu este “rece” sau “frigida” ci este “inaccesibila termic”
Nu “are straturi de fard” ci a atins o “saturatie cosmetica”

Cum sa vorbesti despre barbati si sa fii “politically correct”

Nu este un “alcoolic” ci a dezvoltat “o capacitate de a depozita alcoolul”
Nu este un “dansator prost” ci este un “mult prea caucazian”
Nu “se rataceste tot timpul” ci “investigheaza destinatii alternative”
Nu “cheleste” ci este intr-o “regresie pilozitala”
Nu se poarta ca un “cretin” ci a dezvoltat o “descrestere a capacitatii creierului”
Nu este o “gaura in pantaloni” ci este un “decolteu dorsal”
Nu este “obsedat sexual”, ci este “preocupat de evolutia speciei”
Nu “iubeste masina mai mult decat nevasta”, ci “recunoaste triumful tehnologiei asupra individului”

Trec lunile, trec...

2010-06-27T18:38:00.003+03:00

Dacă ar fi să fac recenzia ultimelor câteva luni, rămân undeva suspendată de coarda unor nelămuriri care mi-ar fi plăcut să le clarific. Anumite incertitudi purtau semnul unor întrebări fără răspuns dar care în felul lor erau tranşante. Ulterior neclarităţile au devenit certitudini şi întrebările s-au pierdut pe parcurs. De ce? Pentru ca uneori, pe moment, efectiv nu primeşti niciun fel de feedback oricât de mult l-ai aştepta sau oricât de mult ai insista cu privire la un lucru care nu îţi este clar. Asta se întâmpla când - indiferent de tipul problemei - doi indivizi nu văd lucrurile la fel sau din acelaşi unghi iar unul dintre ei este mult prea comod pentru a explica/combate/expune propria părere. Şi se ajunge undeva într-un haos al neînţelegerii cu care începi să te obişnuieşti şi să renunţi observând "că nu ai cu cine" (trata o neclaritate, împărţi o părere, contraria un subiect etc).

Ştiu că nu am fost suficient de explicită sau coerentă mai sus, dar s-ar putea ca anumite persoane să se simtă "atacate la persoană" (deşi nu e aşa) şi nu aş vrea să pornesc un "război" care nu e al meu în fond şi la urma urmei. Sunt convinsă că s-ar putea înţelege greşit de către unii, tocmai de aceea nu dau exemple.

Prin urmare, anul acesta până acum a trecut repede, cu bune, cu rele, cu fericiri spontane, cu deziluzii mărunte, cu bucurii de moment şi dezamăgiri "fireşti". Am observat pentru a mia oară că altuia nu-i pasă de tine decât de propria lui persoană. Că, în general oamenii sunt egoişti până-n pânzele albe cu toate că au mereu ce oferi, că atunci când eşti dispus să iubeşti nu ai pe cine, iar când te simţi presat ai vrea să fi singur. Am învăţat din nou cât pot să fiu de încăpăţânată şi dificilă uneori, că atunci când am mai avut ceva de adăugat am preferat să mă închid în mine. Nu e bine să fi sincer cu oricine, oricând. Unii chiar preferă minciuna şi decât să îi fac să se simtă bine din cauza unor neadevăruri, preferam să tac. Se vor elucida ei pe parcurs cum e mai bine.

În continuare, indiferent de spusele şi credinţele celorlalţi, îmi joc norocul la loto. Nu mă interesează când unii şi alţii îmi spun : "tu chiar mai crezi în aşa ceva?". Şi eu le spun cu detaşare că e ca şi cu Moş Crăciun. Ştii demult că nu există, dar totuşi îl aştepţi şi uneori chiar vine dacă ai fost cuminte :D şi dacă chiar îţi doreşti să primeşti ceva ;)

Un pas în faţă

2010-06-22T06:58:00.007+03:00

În fiecare dimineaţă nasc matinalul şi profundul gând al mulţumirii de sine, satisfacţia unei margini de viaţă. Nu mi-am completat integral destinul, nu încă. Lipseşte să îmi conturez şi cealaltă margine care mă compune. Momentan am reuşit să îmi ating anumite obiective care nu până de foarte mult timp păreau idealuri sau vise. Şi uite că s-a meritat să cred în ceva care să mă mulţumească fără să ajung la saturaţie. În fiecare zi am parte de ore multe de muncă, de implicare, de solicitare maximă, stres dar totuşi binedispunere. Un colectiv tânăr, vesel, activ, mereu sfidând greutăţile întâmpinate. Aveam nevoie de astfel de oameni, de o astfel de implicare.

Într-o lume a veşnicei competiţii, într-un ambient social mereu pus pe fugă sunt mereu "prinsă" între oameni amabili, simpatici, irascibili sau ostili. Dar tocmai ăsta e farmecul: să-i percepi (pe cei de care te loveşti) ca atare, ca fiind pur şi simplu diferiţi de tine. Încerci să le asculţi fixurile, să-i inţelegi şi efectiv să-i asimilezi ca fiind egali cu tine cu toate că aşteptările sunt de natură diferită. Se spune că munca cu omul e cea mai dificilă însa -completez eu, cea mai antrenantă. Există diverse modalităţi de a învăţa o sumedenie de lucruri, indiferent dacă persoana îţi pică cu tronc sau nu. Uneori devine obositor însă trebuie să rămâi mereu promt, pe poziţii pentru a cuprinde esenţa conversaţiei. Când eşti conştient că o activitate profesională implică vorbele interlocutorului nu există altă soluţie în afară de aceea de a fi complet şi mereu atent. Socializarea necesită răbdare şi tolerare a celor cu care interacţionezi în condiţiile în care într-un fel sau altul "depinzi" de "povestea" lor. Dar e interesant şi palpitant!

Energizant!

2010-06-21T23:11:00.002+03:00

Campionatul mondial de fotbal. Mă refer la melodia "antrenantă" asociată campionatului. Că de vuvuzele m-am săturat până peste cap. Au devenit omniprezente. Până şi farse se fac cu "vuvuzelele" astea. Am auzit la radio şi m-am amuzat copios. Ulterior, am discutat cu un prieten şi efectiv am ajuns la concluzia că suntem "agasaţi" de acest termen.
În schimb ador piesa asta interpretată de David Bisbal. Într-o zi la servici împreună cu (,) colegele am ascultat-o de vreo 10 ori cel puţin. E pur şi simplu motivantă, energizantă, la corason :D

Tăcerea

2010-06-15T23:10:00.002+03:00

Tăcerea e extremistă, prietenă sau duşman, utilă sau intolereantă. Depinde când, cum şi de ce se aplică. De multe ori o tăcere face cât o mie de cuvinte, cât o înşiruire de vorbe spuse cu sau fără rost. În acest caz e benefică. Merităm o tăcere din partea celuilalt tocmai când o aşteptăm.

La polul opus, tăcerea reprezintă un gest de laşitate, o ascundere după deget, o povară pentru cel care aşteaptă un cuvânt, o propoziţie sau o frază. O tăcere nejustificată denotă o personalitate lipsită de caracter, care nu are tăria de a interacţiona indiferent de natura, situaţia sau contextul comunicării.

M-am ţinut de promisiune

2010-06-10T21:05:00.002+03:00

Am promis într-o postare să revin cu câteva reclame din categoria celor interzise din cauza diverselor contotaţii, asocieri, apropouri etc.

Deci, vizualizaţi următoarele. Ordinea lor este aleatorie, fără niciun top al preferinţelor.

România te iubesc - o ironie?

2010-06-06T22:57:00.004+03:00

Am fost atentă la grevele de solidaritate din ultima vreme. Le înţeleg şi sunt de acord cu ele. Bine face poporul că iese în stradă să-şi strige nemulţumirile cu privire la "impecabila" guvernare. De pensionari îmi e cel mai milă. Dar unde sunt tinerii absolvenţi cu "acte în regulă"? Ei nu sunt revoltaţi pe sistem, numai tinerii bugetari? Toată România ar trebui să refuleze - bineînţeles în manieră diplomată şi calmă (pfuai, de parcă ar fi posibil la noi aşa ceva) - prin diverse demonstraţii, însă se pare că nici mişcările de stradă nu prind la nimic, ci doar la nervi inutili. Am mai spus-o şi o să mă repet: haideţi fraţilor să părăsim ţara asta sau să ne schimbăm guvernarea (îndemn exclus celor care sunt mulţumiţi de sistem). Avem nevoie de o schimbare morală şi de mentalitate. Apoi de perseverenţă. Şi în cele din urmă să dăm vina pe criza economică fir-ar!

Apoi m-a bucurat nespus locul III al României la Eurovision. Melodia e mişto, incomparabilă cu a Germaniei, dacă e să fac o diferenţă subiectivă. Dar cred că şi din punct de vedere obiectiv, Paula a fost mai sus decât reprezentantă Germaniei. Cred că este superflu să amintim de ce nu luăm locul unul. Interesele şi "impedimentele" geo-politice, bată-le-ar vina! Sau imaginea, brandul nostru de ţară lasă mult de dorit. Nici măcar nu am învăţat să ne promovăm talentele. Precum şi aspectul că nu am "cotizat" suficient la Oslo este unul foarte important. Până la anul poate facem rost de sponsorizări masive. În fine. Ar trebui să fim mândri de acest loc formidabil dată fiind situaţia actuală în care ne aflăm.

Un alt motiv ar fi că ploaia, codul galben şi inundaţiile sunt în stand-by pentru România (în special pentru Maramureş). Aşa am reuşit să profit de vreme frumoasă, soare prietenos şi să întâmpin vara. Câte nu am făcut în două zile călduroase!

Mi-e "frică" de flacăra violet, mi-e lehamite de tot clanul portocaliu gen: Udrea, Blaga, Videanu, Flutur, Boc, cu tatăl lor Băsescu. Mi-e dor să visez la un job, aş mai vrea să se caute şi competenţi nu numai pile de şlefuit unghiile roase de nerăbadarea intrării spăgilor în buzunare, nu numai barmane care au sperat că făcând o şcoală serioasă vor ajunge undeva. Mi-e dor să visez la respect, decenţă şi bun-simţ venite de la un înalt nivel de conducere. Parcă mi-e silă să mai cred sau să mai am speranţa că cineva face angajări chiar pe remuneraţii mici. Mi-e tot mai acru de promisiuni, de oameni superficiali, de cei care spun una şi fac alta.

Am lipsit, ştiu...

2010-06-03T19:38:00.003+03:00

Ştiu că am lipsit. În tot acest lung timp am făcut diverse, mai ales introspecţii. M-am întors în mine. Am stat faţă în faţă cu eul meu şi am încercat să echilibrăm balanţa stărilor de bine şi a celor nasoale. Încă se cern sentimente, speranţe, "lupte" sociale cu "destinul". Revolta e doar în interior. Mi-am ascuns - cu rol actoricesc - faţa posacă, lipsa de curaj, tăria de a crede că mai ştiu să fac ceva anume, ceva de care să fiu mândră sau cel puţin mulţumită. De un an şi ceva nu mai cunosc ce e aia satisfacţie personală, o împlinire de orice natură care să-mi distorsioneze realitatea. Adică să nu-l mai văd pe dracu' atât de negru precum se spune că este.

Am îngenunchiat în mine şi am tras uşa. Am răsucit cheia să nu mai intre nimeni în sufletul meu. Cel puţin până când oscilaţia între stările de suflet nu este foarte evidentă. Am stat de vorbă cu Nina cea Raţională şi cu Nina cea Visătoare. Nu am ajuns încă la nicio concluzie de care ar fi mai bine să ascult. Am asistat la un proces în care d-na judecător era Nina cea Detaşată, acea persoană exterioară care le cunoştea perfect pe celelalte două Nine. Le ştia calităţile şi defectele, pragmatismul şi utopia, contradicţile şi măruntele fericiri. O femeie a legii cu acte în regulă, o justiţiară cu normă întregă dar într-o mare dilemă. Nu putea da un verdict pentru că, acum mai mult ca oricând, nu ştia cum e cel mai bine să se pronunţe. Procesul continuă, e în plină desfăşurare.

Prietenii "hard" (care de fapt e unul singur), deci "prietenul hard" mă înţelege perfect. Ştie exact Ce să-mi spună, Când să-mi spună şi mai ales Cum să-mi spună. E ca şi cum ar fi sosia mea, copia mea fidelă doar că sub alt aspect, cu un alt înveliş "uman". Apoi, 50% din prietenii "light" mi-ar spune că dramatizez situaţia, iar cealaltă jumătate sunt alături de mine spunându-mi să am încredere mai multă şi speranţă, ...că e doar ploios pe strada mea şi că soarele încă nu poate străluci din cauza norilor. Iar cunoscuţii rămân - evident - pasivi, că doar sunt nişte simple cunoştinţe. Oricum mi se pare firesc. Nu sunt ei de vină că intră speranţe premature-n morminte. Nici nu au rolul de a mă motiva cu ceva, într-un fel sau altul ca să-mi elibereze uşa Speranţei de zăvorul Neîncrederii.

Până una-alta mă dreg cu un mult reggae, în special cu un Marley, oridecare o fi el: Bob,Ky-Mani, Damian, Ziggy etc...

Atitudinea este cea care contează

2010-05-19T09:43:00.004+03:00

Durerea. Este o formă de disconfort total pe care o simte oricine în diferitele ei forme. Specia umană a fost înzestrată cu dureri tocmai să nu-şi uite originea laică, aspectele omeneşti care compun individul. Indiferent de natura ei şi unde este localizată, intensă sau nu, durerea animă caracterul, puterea de luptă şi incită la voinţa de a învinge un "rău" care te încearcă. Prin urmare, orice om, într-o viaţă este „încercat” de anumite dureri tocmai pentru că este plămădit să treacă prin astfel de experienţe. Atitudinea în faţa durerii este cea care te vindecă, indiferent dacă te motivezi singur prin autosugestie sau dacă faci apel la oameni specializaţi care să te ajute în vindecarea „disconfortului” creat. Un gest, o vorbă bună, o atitudine pozitivă îmbrăcată în răbdare şi bunăvoinţă sunt paşii către anihilarea durerii care mistuie.

Nu am să evoc aici motivul pentru care am ajuns la fizioterapie şi şedinţe de laser. Este total irelevant să descriu cauzele, pentru că nu acest aspect vreau sa vi-l dezvălui. V-aţi lovit cu toţii cel puţin o dată de sistemul de sănătate din România şi poate că nu aţi rămas plăcut impresionaţi de atitudinea celor care v-au „sprijinit” în remedierea problemei de sănătate. Nu o dată, cei care v-au "întâmpinat" au fost reci, ostili sau lipsiţi de răbdare. Ba chiar va venit să înjuraţi personalul din incinta unui spital (de exemplu). Am rămas surprinsă că se poate şi altfel.

Ceea ce vreau să vă spun este că încă mai există asistente amabile, în asentimentul suferinţei pacientului. Încă mai există doamne din „personalul sănătăţii” care te primesc cu căldură şi simpatie, cu respect şi atitudine pozitivă, ceea ce accelerează procesul de recuperare. Dacă cineva îţi vorbeşte frumos, te ajută cu o atitudine optimistă, se comportă cu tine ca şi cu propria lor persoană, e ca şi cum ai ieşi de la tratament pe jumătate vindecat. Exact aşa sunt asistentele de la fizioterapie şi laser din cadrul spitalului judeţean din Baia Mare. Pe această cale doresc să le mulţumesc personal următoarelor persoane simpatice: Vartolomei Cornelia, Mureşan Maria, Laza Alina, Bod Timea, Duruş Simona şi Cristea Mihaela.

Mulţumesc

2010-05-16T11:15:00.003+03:00

Mulţumesc tuturor celor care ieri, 15 mai, mi-am urat sănătate şi mulţi ani fericiţi cu ocazia împlinirii a unui sfert de secol. 25 de ani e o vârstă frumoasă şi mă bucur de toţi cei care şi-au adus aminte de mine: prieteni, amici sau cunoştinţe!

Murim treptat câte puţin

2010-05-14T11:49:00.000+03:00

CINE MOARE?

de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

Orizontul introspecţiei

2010-05-09T18:56:00.004+03:00

Stau pe platforma orizontului, perpendicular pe linia ce mărgineşte două lumi sau universuri paralele. Sunt detaşată şi amuzată de haosul ce se perece dincolo de orizont în ambele părţi. Sunt mereu prinsă la mijloc, între soluţii incerte, căutări nefinalizate, dorinţe pansate de frica unor eşecuri. În fiecare lună “mai” păşesc tot mai adânc în mine, recurg tot mai des la introspecţie, să văd unde am mai umplut un gol, unde am mai facut curăţenie, ce am mai adăugat nou, ce vechituri sufleteşti am mai aruncat. Şi cu fiecare an mă găsesc câte puţin schimbată. Întrezăresc cu ochii minţii aceleaşi orizonturi puţin deformate, dar în principiu cu aceleaşi aşteptări. Cu fiecare primăvară care trece constat că anumite flori nu mai răsar deloc, s-au ofilit de câţiva ani.
Dar în schimb cresc altele, perene.

Gând

2010-05-07T11:08:00.002+03:00

Gând ce sunt
Eman cuvinte calde sau reci
Disecate mărunt
Rostite în fraze pe care le-adulmeci

Dorinţe vechi sau noi
Îndelung ţesute
Şoptite prozaic în doi
În orele târzii şi multe

Între noi se sparg minute
Ale unor orologii mute
Secunda ticaie tragic
Şi-a frânt pendulul magic
Când noi am oprit timpul
Spălându-ne păcatul

Zâmbet

2010-05-06T21:26:00.002+03:00

Dă-mi culoare să-mi pictez sufletul
Dă-mi timp să-mi croşetez speranţe
Pe chip să-mi atârn zâmbetul
În diferitele lui nuanţe

Dă-mi cerneală să-mi rescriu povestea
Dă-mi perfecţiunea apusului de mai
Ca doi îndrăgostiţi în orele acestea
Să atârnăm de-un colţ de rai

Dă-mi inocenţa irişilor din priviri
Dă-mi rugăciunea genelor îmbrăţişate
Plouate de lacrimile unor amintiri
Vechi, în timp de ani adunate

Şi-ţi mai cer mâna să mi-o-ntinzi
Cu degetele zâmbetul să mi-l cuprinzi
Să-l lipeşti peste al tău într-un târziu
Să-l ai şi-atunci când n-o să fiu

Love is a losing game

2010-05-06T20:52:00.002+03:00

Pentru unii e un joc, pentru alţii o trăire. Pentru unii o plăcere, pentru alţii un rost în viaţă. O durere sau un zâmbet, o exaltare, o minciună sau o minune! Da da, vorbeam de dragoste... Iar şi iar... Ori de câte ori simt nevoia să vorbesc despre un sentiment profund, inexplicabil care m-a încercat cândva, undeva acolo în mijlocul pieptului. Cineva care a dansat un vals şi a plecat subit fiindcă a obosit...

For you I was a flame
Love is a losing game
Five story fire as you came
Love is a losing game

One I wish I never played
Oh what a mess we made
And now the final frame
Love is a losing game

Played out by the band
Love is a losing hand
More than I could stand
Love is a losing hand

Self professed... profound
Till the chips were down
...know you're a gambling man
Love is a losing hand

Though I battle blind
Love is a fate resigned
Memories mar my mind
Love is a fate resigned

Over futile odds
And laughed at by the gods
And now the final frame
Love is a losing game

5 Mai - Ziua Bărbatului

2010-05-05T13:25:00.003+03:00

Azi e ziua bărbatului şi mi se pare absolut firesc. Dacă femeile au ziua lor naţională, de ce nu ar avea şi bărbaţii? Dar asta ştiţi ce înseamnă, gaură în buget, de data aceasta pentru dame. Sau poate un altfel de cadou, care substituie partea material-financiară. În funcţie de preferinţele, gusturile şi dorinţele orgoliului masculin.

Dacă până acum bărbaţii erau superiori sau inferiori în diverse domenii, competenţe sau calităţi, cel puţin prin aniversarea zilei de azi sunt egali cu femeile. Au data lor în calendar sărbătorită în fel şi chip: la domiciliu, într-un club, la locul de muncă etc. cu bere în special (dar nu neapărat Bergenbier - cu toate că acest brand a militat, a iniţiat şi a promovat "egalitatea" masculină), cu vin, tărie sau apă de la ciop (în cel mai crunt caz cu putinţă). Vorba aia: hai să ne îmbătăm cu apă rece, că doar o zi pe an avem această şansă, fără să ne critice sau să ne ia cineva la rost.

Aşa că eu mă bucur pentru ei şi le doresc multă distracţie, dar fără excese bineînţeles. Să se bucure de 5 mai ca de a doua lor zi de naştere.

1 Mai

2010-05-01T11:07:00.002+03:00

E 1 mai vesel şi prietenos. Îmi zâmbeşte de-afară prin geam. Lumina e perversă. Se furişează pe sub perdea, îmi dezlipeşte genele-adunate de vise peste noapte. Îmi mângâie pleoapele şi-mi ignoră dorinţa de a mai lenevi puţin la orizontală. Reuşeşte să-mi deschidă ochii.

Mă ridic... Deschid fereastra. Cerul mi-a transpus seninul pe chip iar soarele mi-a oferit strălucirea în ochi. Asta da dimineaţă pentru un nou început de lună. Un "Mai" amical, diafan, călduros. Îmi tapiţez dimineaţa cu un zâmbet tâmp atârnat de urechi.

Îmi sorb ceaiul într-o manieră puerilă (am renunţat la cafea şi am trecut la ceai negru cu lapte) şi apoi râd zgomotos de gestul meu "nepoliticos". Nu, încă nu am înebunit de tot. Sunt doar bine dispusă pentru ziua frumoasă care se arată. Şi cred că e suficient. O să-mi sfidez durerea de spate şi o să-mi fac curăţenia specifică de sâmbătă. Mai târziu cine ştie ce mi se arată. O ieşire pe undeva în natură, la o poveste, o măslina, ceva...

Studenta la sociologie şi eseul ei

2010-04-29T09:26:00.008+03:00

Citisem undeva (acum 2-3 zile)un eseu al unei studente de la sociologie cu privire la relaţiile de cuplu. Enumeră acolo mai multe ipoteze (exprimate ca şi convingeri) cum că un EL sau o EA nu îşi vor dori niciodată o relaţie dacă unul din ei la un moment dat a suferit de o boală gravă sau nu are un job, fie el cât de nasol, dar servici să fie! Probabil, datorită experienţelor personale sau a deziluziei altor relaţii care s-au rupt sub ochii ei, a tras concluzia majoră conform căreia datorită celor „două mari probleme” expuse mai sus se naşte impedimentul oricărei relaţii în cuplu. Şi bineînţeles că mi-am permis să intervin şi să-i spun (din punctul meu de vedere) că nu e aşa.

Draga mea, o boală cruntă sau gravă poate veni oricând şi la oricine. Nu trebuie să fie ereditară sau să ai impresia că tu nu o poţi face niciodată, pentru că e „imposibil” să ţi se întâmple chiar ţie. Anumite boli survin din diverse motive cum ar fi un sistem imunitar slăbit, al unei neglijenţe, pe baza fondului unui stres major, complacerea sau sfidarea unor dureri mici, care par normale. Fiecare are în organism o anumită predispoziţie la o anumită boală, dar care la unii se declanşează, la alţii nu. Poţi fi sănătos tun şi la un moment dat să suferi de ce ştiu eu ce boală, care pare radică şi incurabilă. Boala nu te întreabă dacă poate veni la tine, ea nu cere explicaţii dacă ai dus sau nu un stil de viaţă perfect sănătos sau nociv. Poate e o încercare asupra caracterului. Dacă poţi să o înfrunţi, să te lupţi cu ea. Şi, pe lângă metodele medicale mai există efectul placebo, autosugestia pozitivă etc. Deci, nu cred că o anumită persoană nu trebuie acceptată sau iubită în cuplu pentru că, mai demult a avut o boală. Bine că s-a vindecat şi e ca nouă, dispusă să se prezinte la linia de start, un start pentru un nou drum – sănătos şi puternic.

Apoi, job-ul! Nu văd de ce este acesta un impediment, numai în ipoteza în care unul din cei doi (din cuplu) este excesiv de materialist. Există mai multe variante şi aici. EL sau EA poate să aibă un job strălucit, care să-i aducă satisfacţii materiale dar sigur are o lipsă în altă parte, acolo în substanţa lui. Nu înseamnă că dacă cineva are un job cât de cât, e neapărat perfect sau apt pentru o relaţie. Mai este varianta în care unul din cei doi are un job acceptabil care să-i ajute să existe. Dar am certitudinea că dacă cel fără job (sau cel cu serviciul existenţial) are potenţial, minte, ambiţie şi substanţă cenuşie sigur va reuşi. E doar problema de timp sau de locul şi momentul potrivit pentru rampa de lansare. Asta înseamnă că subestimezi capacităţile oricărui potenţial individ de a se integra în lumea de rând, a celor cu servici (indiferent de care e el).

Acum permite-mi să te întreb. Tu ţi-ai „permite” sau ai „accepta” pe cineva în relaţie numai dacă are o sursă de venit constantă? Ai putea să te limitezi numai la acest criteriu? OK, lucrează. Poate fi strălucit la minte, competent etc.; dar dacă caracterului lui e varză, ce te faci: stai cu el pentru că are un anumit câştig pe lună? În rest ce să zic, cu boala aia de care îţi e frică ţie: şi ce dacă înainte să te cunoască pe tine a suferit de ceva anume şi acum nu mai are nimic? Nu te-ai gândit niciodată că ai fi putut să fi tu în locul lui? Dar hai să te întreb altfel: dacă în timpul relaţiei se îmbolnăveşte de ceva „grav”, ce faci, îl părăseşti când îi e lui cel mai greu? Şi hai să excludem de aici sida şi sifilis şi să înlocuim cu cancerul (care nu se ia şi nu se moşteneşte, care l-ai putea face şi tu indiferent dacă până acum ai fost sănătoasă sau nu). L-ai abandona pentru că are cancer? În loc să îl ajuţi să treacă peste tocmai pentru că e o boală grea, dar care trece şi se vindecă, depinde de stadiul în care a fost descoperită. Este la fel de probabil să nu revină niciodată dacă a ştiut ce şi cum trebuie să facă.

Există oameni care au făcut cancer la plămâni şi au murit, cu toate că nu au fumat niciodată şi nu au avut parte de un stil de viaţă nociv, precum nimeni din familie nu a mai avut o astfel de boală. Tot aşa, am cunoscut eu o profesoară de sport care mereu a trăit sănătos şi a sfârşit prin cancer de colon, fără o explicaţie plauzibilă. Dar, mai cunosc şi o persoană care s-a vindecat de un alt tip de cancer şi care acum nu mai are nicio problemă. Alt caz: aia da luptă de viaţă şi ambiţie. Când eram eu în liceu, era o tipă în clasa a X-a cu cancer de oase. Făcuse citostatice şi i-a căzut tot părul. Purta perucă şi oricum era o fată foarte draguţă. Miraculos că a scăpat şi acum e mai sănătoasă ca oricând. Şi în tot acest timp avea un prieten care a susţinut-o şi a încurajat-o enorm. Cum ar fi fost să fie tipa aceea marginalizată din acest „impediment” menţionat de tine?

Deci, draga mea studentă la sociologie, un cuplu puternic şi stabil trece peste orice, iar iubirea trebuie să fie necondiţionată. Cel care nu ştie să lupte la greu alături de partener, e cu adevărat slab şi chiar nu iubeşte cu toată fiinţa lui. Cei care nu pot să înceapă o relaţie din cauza că unul din parteneri a avut o boală sau nu are job, e pur si simplu egoist, materialist sau efectiv nu îşi doreşte ceva serios sau permanent.

Îţi respect punctul de vedere, dar mai reflectă la adevăratele valori dintr-o relaţie de cuplu.

Melodia mea de Duminica - Love is my Religion

2010-04-25T11:36:00.003+03:00

- mă sensibilizează profund, dar în mod plăcut evident!

Predestinare sau Prostie?

2010-04-22T21:39:00.003+03:00

Nu am ştiut niciodată dacă destinul ţi-l dă cineva, ţi-l faci tu sau pur şi simplu îl ai. Nu ştiu dacă se poate modifica, schimba sau interveni la un moment dat ca să-ţi faci un drum menit să aibă mai puţine obstacole. E ca un film prost regizat, cu scenarii stupide dar care nu le mai poţi şterge. Trebuie să te mulţumeşti cu ideea că pe acel film nu primeşti niciun premiu sau nicio nominalizare. Atunci te străduieşti să fi un regizor mai bun şi poate că soarta se rescrie într-o peliculă cu scene comico-dramatice. Nici nu ştii exact ce fel de gen poartă măştile din viaţa ta. Zâmbetele false, actoriceşti, transpunerea în roluri care nu ţi se potrivesc, dar pe care trebuie să le joci.

Pentru că, în postmodernitate nimic nu mai e firesc. Incultura devine un trend pentru că asta promovăm (cel puţin mediatic). Exista una sau doua emisiuni, maxim trei pe canale diferite care accentuează cultura, valorile, talentele, elita românească, brandul de ţară, altul în afară de cel expus de Udrea - cu Land of Choice-ul ei (că bine spun cei de la Divertis - Land of Jokes). Păcat că acest tip de divertisment îl consumă prea puţini. În restul se cultivă un "amuzament" greţos care culmea domle' că prinde. Tocmai la ăia nasoli, suficienţi, cu mintea odihnită şi neuronii în moarte clinică. Ăia care preferă spălarea rufelor de la OTV de exemplu. Există ONG-uri de tineri cu aspiraţii măreţe pentru ţara aceasta din toate punctele de vedere dar din varii motive nu reuşesc să se impună pentru adevărata schimbare. E al naibii de trist să vezi cum se dizolvă toate nuanţele de bun simţ sub ochii tăi.

Soarta acestei naţii nu e ca o carte care a fost scrisă cânda de cineva şi noi nu putem ieşi din tipare sau caractere hilare sau groteşti. E vorba de cei care o scriu acum şi pentru noi. Cei care ne îngrădesc libertatea la atitudine. E mai uşor să lansăm ca o rachetă un sistem de non-valori. Am şi obosit să mă lupt contra vântului turbat care produce furtuni din Sud. M-am săturat să gândesc şi să vorbesc despre aceste aspecte din moment ce nu găsesc suficienţi oameni care ar vrea să se vindece de "bolile" postomedernităţii. Şi avem impresia că e democraţie! Când de fapt se dă libertate şi undă verde incompetenţilor cu funcţii mari. Noi aştialalţi suntem liberi să murim, să fugim sau să acceptăm deminitatea călcată în picioare pe preşul de la intrare.

Şi acum vă întreb eu: credeţi că ne-a fost predestinat sau prostia din vârful piramidei e cea care ne pune măştile pe faţă?

Cine este de acord să mă sprijine în conceperea unui proiect de promovare a culturii, a indivizilor abili, a brandului de ţară, a valorilor etc.? Cine se alătură revoltei mele pentru a schimba măcar 5% neplăcerile create de acest sistem?

Sunt .

2010-04-21T18:20:00.004+03:00

Sunt amintirea prăfuită de pe raftul sufletului cuiva
Sunt fiinţa care priveşte visele prin ochelari 3D ca să pară tangibile şi reale
Sunt o balanţă cu măsuri inegale pentru că uneori defectele cântăresc mai mult decât calităţile
... rodul unor parinţi minunaţi şi speciali
... printre cuvintele rostite de prieteni
... câte o lacrimă pentru cineva şi câte un zâmbet pentru altcineva
... deopotrivă copil cu gânduri de adult şi adult cu gânduri de copil
... ca toţi oamenii dar unică în acelaşi timp
... complicată doar pentru cei care nu mă cunosc
... iubita cuiva care stă ascuns şi aşteaptă trenul la momentul potrivit
... cea care aşteaptă în gara greşită
... răspunsul la toate întrebările mele
... un semn de exclamare pentru cel care mă doreşte şi un semn mare de întrebare pentru cel pe care îl doresc eu
... câte un personaj din aproape fiecare carte citită

Ce face plictisul din mine

2010-04-17T20:13:00.006+03:00

Aviz fetiţelor şi domnişoarelor copilăroase, neindicat doamnelor serioase ;)

Dacă:

- sunteţi obosită după o zi de sâmbătă, fără chef, dar totuşi nu vă plictisiţi;
- aţi dat în mintea copiilor şi asta nu vă deranjează;
- necesitaţi o manichiură şi o pedichiură "urgentă";
- staţi bine cu răbdarea;
- vă întrebaţi dacă buburuzele sunt în trend;
- chiar vă chinuie talentul artistic,

atunci urmaţi-mi activitatea:

P.S. : Accept reclamaţii ulterioare, doar după ce aţi încercat să vă alienaţi mintal puţin câte puţin. Vă permit să mă pomeniţi printre înjurături când o să vă daţi oja jos. În repetate rânduri ştergere cu acetonă. Fără nervi fetelor!

P.S. 2 : Uneori mai fiţi şi fetiţe, nu doar femei, mai scoateţi copilul din voi, nu doar prin jocuri şi alintări...

Nu ştim sau am uitat să oferim

2010-04-17T11:25:00.002+03:00

Îi facem pe alţii să sufere când dispărem în neant atunci când ni s-au terminat zilele pe acest pământ. Le lăsăm un gol în suflet celor care ne-au iubit şi le facem existenţa un haos din care greu se reculeg. Îi facem să sufere când îi dezamăgim fără să le lăsam deschisă uşa iertării şi a uitări. Îi facem să sufere atunci când nu ştim să le spunem sau să le arătăm că ei de fapt sunt un punct de sprijin moral sau afectiv. Atunci ei se simt inutili şi vinovaţi că nu sunt suficient de buni pentru noi, noi cei care, prin prezenţa noastră le înseninăm fiecare dimineaţă.

Ne scurgem în traiul monoton sau alert fără cuvinte frumoase, fără aprecieri sau îmbrăţişări care ar trebui să fie un lucru atât de firesc. Am uitat să ne bucurăm de lucrurile mărunte, de vremea frumoasă de-afară, de spiritul jucăuş din noi. Fără să ne dăm seama cerşim iubire şi cernem sentimente frumoase pe care tocmai noi am uitat să le oferim. Îi facem să sufere când nu empatizăm cu starea lor de spirit şi intre timp pe oferim clişee verbale. Nu ştim să zâmbim decât atunci când suntem relativ fericiţi şi în rest nu am învăţat să sfidăm sau să ignorăm o dâră de nelinişte.

La fel cum noi aşteptăm tot ce e mai bine, mai frumos şi mai paşnic tot aşa persoanele dragi au aceleaşi aşteptări şi dorinţe. Dar suntem rezervaţi în atitudini şi gesturi, în oferirea de bucurii şi dăruirea de zâmbete. Prin urmare, minunile nu se răsfrâng asupra noastră pentru că nu ştim sau am uitat să se semănam iubire, afecţiune şi căldură. Atunci înseamnă că nu avem ce să culegem, recolta noastră fiind uscată şi secătuită de orice urmă de altruism.

Nu trebuie să ne cerem dreptul la fericire din moment ce ştim să o dăruim.

Cutia cu minuni

2010-04-15T20:51:00.006+03:00

Mi-am îndosariat toate amintirile, la propriu şi la figurat. Cele palpabile sunt păstrate într-o cutie cu poze, scrisori, obiecte dragi asociate cu un anumit moment din precut. Ori de câte ori simt că vreau să-mi aduc aminte sau să retrăiesc anumite clipe, nu fac decât să deschid sipetul meu fermecat. Am reuşit de-a lungul anilor să păstrez numai parte frumoasă din trecut şi până la bătrâneţe am să adaug treptat câte un nou prezent, altul în afară de cel monoton.

Memoriile olfactive mi se perindă pe rutina fără dioptrii. Le revăd atât de clar încât parcă aş fi întinerit subit cu vreo 5 ani. Sunt tot mai dezbrăcată de prezentul uzat de rutină şi sentimente în revizie tehnică. Am făcut apel la cutia cu minuni ca să îmi reîncarc bateriile, să mai pot să am speranţe şi să reuşesc să îmi spăl visele ruginite. Fiecare lucruşor are povestea lui legată de câte un om minunat. Fiecare felicitare, vedere sau scrisoare are însemnătatea, dedicaţia, urările specifice şi personalizate. Fiecare scris diferit dar emoţionant, colorat sau negru pe alb.

Şi dacă zilele acestea am căzut în genunchi pe drumul cu cenuşă, acum am puterea să mă ridic, am tot elanul necesar pentru un nou zbor. Aripile frânte s-au vindecat. Şi poate că de la atâta ploaie au fost zilele nasoale, somnoroase, reci şi zugrăvite în gri. Vreau numai cutii din care să iasă zile senine şi calde, luminoase şi vesele. Ploaia să devină doar o domolire a energiei, o relaxare, un fundal melodic într-o zi de vară.

Eşti dator

2010-04-13T08:54:00.002+03:00

Eşti dator să visezi pentru că oamenii fără vise sunt nişte reciclări de sentimente
Eşti dator să te simţi vesel fără un motiv anume pentru că astfel se comprimă tinereţea
Eşti dator să te accepţi aşa cum eşti, învins sau învingător
Eşti dator să lupţi pentru fiecare măruntă ambiţie ca să fi învingător
Eşti dator să mori la un moment dat cu toate că nu a fost decizia ta să te naşti
Eşti dator să speri pentru că ultima care moare e speranţa
Eşti dator să fi copil pentru că acea fiinţă nu dispare niciodată din tine numai dacă o renegi
Eşti dator să oferi un gest cald pentru că afecţiunea ţi se întoarce înmiit
Eşti dator să îţi conservi amintirile frumoase ca să ai resurse în momentele triste
Eşti dator să crezi în ceva, în orice vrei tu atâta timp cât te face să zbori
Eşti dator să trăieşti cum şi unde vrei dar nu cât vrei, chiar dacă e mai puţin sau mai mult
Eşti dator să fi spontan ca să poţi să îţi surprinzi reacţiile pe care anterior nu le puteai anticipa
Eşti dator să te regăseşti când eşti pierdut ca să deprinzi puterea unor noi orizonturi
Eşti dator pentru toate cele de mai sus, dar nu obligat!

Îmi doresc o metamorfoză în fluture

2010-04-11T11:30:00.006+03:00

Probabil că cineva acum ar spune ceva de genul: "iar te plângi de cum îţi merge, iar îţi dramatizezi neîmplinirile, fă dracu' ceva". Dar CE anume, mai EXACT să fac? Cu toate că ştiu că variantele nu se epuizează niciodată. Ei bine, acum şi aici spun simplu, sincer şi calm ceea ce simt şi cum mă simt. În fond şi la urma urmei mă descarc pentru a nu deveni introvertită. De altfel, cred că mulţi se află în situaţii similare cu ale mele doar că nu se manifestă şi nu se exteriorizează în maniera mea. Unii se ascund după un zâmbet fals, alţii ţin în ei, câţiva explodează, alţii plâng etc. Însă nu cred că există oameni cărora să nu le fi fost înecate vreodată corabiile. Toţi au trecut printr-un moment de supărare sau insatisfacţie din care au ieşit mai uşor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu. În funcţie de tăria caracterului. Cine afirmă că e mereu fericit, împlinit ş.a.m.d., am certitudinea că minte cu desăvârşire. Sau e un mitoman incurabil.

Simt că trebuie să-mi umplu golul din mine cu ceva, cumva. Sunt într-un continuu proces de căutare a ceva pentru a substitui o piesă din puzzle-ul ce mă compune. Pare pălăvrăgeală ieftină, dar în mod real e un feeling profund care să producă o schimbare interioară.

M-am rătăcit în mine şi trebuie să-mi regăsesc lipsa pentru a-mi umple vidul. Lipsa unui lucru, a unei stări, a unei persoane. O lipsă necunoscută dar fără de care nu sunt completă. Îmi lipseşte o puternică motivaţie pentru că nu mă mai pot automotiva dintr-un lucru banal. Stagnez şi sunt în repaos pentru că ambiţia mi s-a şubrezit. Am obosit să-mi visez visele, să-mi mai doresc ceva când al naibii dacă mai ştiu sau pot să fac ceva. Câteodată sunt atât de stângace încât nu sunt bună la nimic şi nu mi-e ruşine să spun asta. E un defect pe care mi-l accept pentru că nu am învăţat să trec peste el.

Nu mai ştiu nimic din ce ştiam, m-am plafonat şi sunt conştientă că e numai şi numai vina mea. Până acum dădeam naibii vina pe sistem, pe orice altceva însă de fapt sunt neputincioasă, incapabilă de lucruri mari, inexplicabil de superficială şi comodă. Prea încrezătoare în oameni şi mult prea detaşată de strategiile care te fac să reuşeşti. Sunt Inutilă (cu i mare!), întoarsă pe dos, de parcă aş gândi cu fundu'. Sunt dură în vorbe, tranşantă, radicală şi intolerantă. Să citească bine toţi cei care îmi spun că au încredere în forţele mele, în pasiunile mele, în felul meu ambiţios de a fi, în mine ca persoană. Fraţior, sunt nasoală! Şi nu mai vedeţi în mine ceea ce nu sunt, ci vedeţi-mă exact aşa nasoală cum sunt şi vorbesc serios!

După o discuţie purtată cu S., care avea ca laitmotiv îndemnul "FĂ CEVA!" am ajuns la concluzia că sunt incapabilă să îmi doresc suficient de mult un lucru, să lupt pentru un ţel care să mă scoată din rahat. Nu am luptat îndeajuns sau poate nu am luptat cu armele potrivite. Momentan la nivel cerebral sufăr de o amnezie temporară. Nu mai ştiu ce îmi place şi cum îmi place, ce mă face să râd natural până mă dor pomeţii, să-mi plimb copilul din mine prin toate aceste primăveri. Când se va suda în mine partea care-mi lipseşte voi fi din nou motivă, ambiţioasă, sociabilă, prietenoasă. Până atunci sunt de 3ori I (incompletă, irascibilă, insuportabilă) şi rătăcită.

Starea mea de spirit nu se metamorfozează. Dacă ar fi posibil, mi-ar place să fie un fluture albastru cu galben şi verde. Chiar dacă trăieşte doar o zi cuprinde în el toate etapele din ciclul vieţii. E plin de culoare şi viaţă chiar şi înainte de a se sfârşi. Mereu activ, agitat în căutare de flori, câmpii, oameni pe care să se aşeze odihnindu-şi aripile. Păcat că starea mea de spirit nu se metamorfozează în fluture.

Altcineva ar spune că iar sunt pesimistă, dar e doar o eliberare a stării de spirit şi o lipsă acută de motivaţie. Ambiţia şi-a rupt piciorul. Momentan e oloagă şi nu poate merge corect. Uite că am spus ce simt fără să "mă plâng" cuiva în mod direct.

Mi-era aşa dor de...

2010-04-10T23:22:00.002+03:00

...de Narcisa Suciu în aceasta ipostază melodică, de aceste versuri care mă răscolesc. Pur şi simplu sunt "lost"... Amintiri care pulsează involuntar!

Dorinţă sau necesitate?

2010-04-09T10:57:00.005+03:00

Omul reprezintă centrul universului, progresul tehnologiei şi al mecanizării, schimbătorul istoriei dar şi declinul, nesiguranţa şi produsul unui păcat social: lenea de a acţiona în dorinţa de a accede ierarhic. Lenea asta e izvorâtă din comoditatea şi simplitatea în care se scaldă unii oameni. "Ştiu că pot mai mult, că am şanse mai multe să mă dezvolt, dar e bine aici unde sunt acum. Muncă puţină, banală, aproape de casă, o oră H la care pun jos toată treaba şi las pe mâine". Vorbeam ieri cu cineva despre treaba asta, care, cu toate că are cine să-l promoveze mai sus, se limitează pentru că aici munca e mai puţină şi care poate rămâne şi pe ziua de mâine. Într-adevăr că la un nivel mai sus responsabilităţile sunt altele, gradul de implicare mai ridicat şi poate că şi stresul pe măsura efortului depus. Situaţia persoanei în cauză m-a pus aşa pe gânduri punând în balanţă dorinţele din planuri diferite.

Oare cum e mai bine şi mai simplu: să lucrezi lejer şi fără stres până la ora H cu toate că nu ţi-ai terminat treaba şi o poţi amâna pe mâine, fiind într-o continuă rutină (dar liniştit) pentru o remuneraţie suficientă? Sau să urci mai sus cu o treaptă sau două, să ţi se modifice ora H, să ai parte tot de o rutină dar în care să fi mai activ şi pe un salar mult mai mare? Prima variantă te cam limitează din punct de vedere financiar devenind astfel un om suficient, fără responsabilităţi majore la locul de muncă şi fără aspiraţii măreţe in viaţă. Cea de-a doua situaţie te motivează financiar, îţi oferă posibilitatea să creşti din punct de vedere al carierei dar să ajungi mai târziu acasă şi probabil uneori cu uşoare dureri de cap.

Eu cred că decizia e în funcţie de stilul de viaţă pe care dorim să îl ducem, de importanţa banilor în existenţa noastră, de faptul dacă avem sau nu o familie sau o implicare personală, de vârsta pe care o avem, de multe alte aspecte. Eu una aş alege varianta a doua pentru că am vârsta pe care o am şi cariera are prioritate plus ca nu am angajamente familiale. Ulterior aş opta pentru prima. Dar anumite şanse se oferă o dată în viaţă şi care nu ţin cont de anumite criterii menţionate mai sus.

Voi ce aţi alege? O viaţă liniştită, calmă, cu o sursă de venit care să permită o existenţă decentă dar care totodată să ofere mai mult timp şi altor activităţi cum ar fi: un al doilea job part-time, familia sau un hobby practicat adesea? Sau o viaţă mai în priză, uşor stresantă, cu timp personal mai puţin şi care nu limitează un moft câteodată (o piesă de teatru, un concediu undeva înafara casei etc.)?

Rectificare la o postare anterioară

2010-04-06T19:23:00.003+03:00

Postarea aceea cu bărbaţii sau respectiv băieţii - copie la indigo. Evident că nu sunt toţi la fel şi nici dintre cei pe care i-am menţionat eu în tentativă de relaţii. Dar, am vorbit la modul generic şi nu am exemplificat ceva de genul: X şi Y au fost cum au fost şi Z chiar nu a greşit cu nimic niciodată. Pur şi simplu nu a fost să fie şi asta nu denotă că ar fi fost vinovat ş.a.m.d. Cred că este destul de inteligent să ştie despre cine vorbesc fără să dau indicaţii sau nume. Îmi pare rău că nu am fost mai explicită şi nu am punctat unele chestii şi altele într-o manieră diferită. Cert este că pe Z nu îl condamn de absolut nimic şi nu am ce să îi reproşez. Şi nu merita să intre în categoria celor menţionaţi ca fiind neserioşi.

Şi totuşi fac publică această remarcă deoarece înţeleg perfect faptul că s-a simţit nedreptăţit fiind inclus în "majoritate". Şi mai ştie că nu am o părere proastă despre el. Nu aş avea de ce. Mai ales că el nu intra în "simptomele" menţionate de mine în postarea respectivă. De vină am fost eu că nu am diferenţiat X, Y, Z şi că am vorbit despre tentativele mele de relaţii în general.

Din lumea mea...

2010-04-04T22:00:00.010+03:00

Locul în care îmi vin ideile, patul în care dorm, meditez, gândesc...

Locul în care gandurile se materializează,locul din care (vă) scriu de fiecare dată...

Atunci când am timp, o veche pasiune, puzzle-ul. Din acest tablou lipseşte exact o piesă şi nu este perfect, aşa ca şi mine. Restul care urmează să fie înrămate sunt complete.

Florile, alte "fiinţe" care îmi plac...

Scoicile, în diferitele lor forme...

O plăcere care pentru mine nu moare niciodată...şi lampa mea "fermecată" care îmi veghează rândurile...

Bărbaţii - copie la indigo

2010-03-30T11:31:00.008+03:00

Aceasta este o postare ca un răspuns la un prieten care m-a întrebat de ce nu am pe cineva în viaţa mea şi de ce nu îmi fac o relaţie.

Aşa că, dragă C. îţi argumentez singurătatea mea din acest punct de vedere. Până în prezent am ajuns la concluzia că toţi "potenţialii iubiţi" pe care i-am cunoscut sunt la fel, doar puţin diferiţi. Adică fără substanţă, reticenţi, banali, dificili până în măduva oaselor, indecişi etc. Toţi aceştia mi-au lăsat un gust amar. Dacă te implici în relaţie nu e bine, dacă nu te implici înseamnă că nu eşti interesată. Dacă pui suflet înseamnă că prea "conturezi" o relaţie din stadiul incipient, dacă eşti detaşată iar nu e bine pentru că se interpretează că "ai ceva" sau "e ceva cu tine". Atunci eu nici nu ştiu cum să mă mai comport, cum să mă manifest. Să fii natural şi exact cum eşti devine şi ăsta un defect. Cred că cel mai bine e să te prefaci şi să te mulezi după aşteptările celuilalt. Şi atunci devi o fiinţă fără personalitate şi dorinţa de a fi "acceptat" exact aşa cum eşti. Aşa că prefer să fiu singură. Sunt prea obişnuită cu acest aspect şi îmi place. Am încercat şi am ratat, am eşuat în lista lor cu "priorităţi" de fiecare dată fără să înţeleg de ce.

Acum nici că-mi mai pasă de ce am dat undă verde sau de ce am primit eu papucii. Înseamnă că dorinţa nu a existat cu adevărat sau nu exista deloc afinitate doar impresie...

Sau poate că încă nu am întâlnit persoana potrivită. Sau poate că sunt eu prea urâtă, prea nasoală, pesimistă, încăpăţânată, idealistă, directă şi încă un alt întreg cârnaţ de non-atuuri pentru o posibilă relaţie. Cu inteligenţă şi răbdare defectele devin atât de "tolerante" încât nici nu mai sunt sesizabile.

Unii au ştiut ce vor de la mine, alţii nu au ştiut ce vor nici măcar de la ei înşişi. Nici eu nu am fost niciodată pregătită pentru o relaţie, nici eu nu am ştiut ce vreau de la mine din punct de vedere sentimental, dar mi-am zis "hai totuşi să încerc, că nu se ştie niciodată". Ştiu şi eu cum sunt şi îmi cunosc defectele mai bine ca oricine, dar se pare că nimeni nu ştie să mi le pună în balanţă cu cele câteva puţine calităţi. Deşi dacă mă gândesc bine, nu cred că am aşa ceva. Am ajuns la concluzia că pe lângă faptul că sunt dificilă (dacă tot mi s-a spus) nu mai vreau nimic de la un posibil viitor bărbat.

Mama mi-a aruncat pastila că s-ar putea să fiu PREA pretenţioasă. Nu am standarde, tipare sau şabloane (după cum bine ştii C.) în ceea ce priveşte materia masculină, dar am totuşi câteva pretenţii care mi se par obligatorii: să fie sincer, să nu fie ezitant, să fie curat (adică să nu miroase a jeg), să comunice indiferent de problemă. Mi se par chestiuni elementare pe care le poţi "cere" de la cel cu care ai de gând să te implici sentimental. Deci să ne înţelegem: nu sunt PREA pretenţioasă. Nu caut şi nu aştept bărbatul perfect. Adică nu am o preferinţă a ochilor, o constituţie atletică de invidiat, să aibă bani sau maşină. Deloc! Din contra. Vreau să aibă defecte peste care să învăţ să trec şi care să mai "zguduie" fericirea pentru a nu deveni monotonă. Vreau mai înainte de toate să fie OM cu care se poate vorbi absolut orice, calm sau precipitat, de aceiaşi părere sau în contradictoriu (mai ales că părerile diferite uneori sunt constructive).

Deci a fi naiv nu e inocenţă, e prostie. Aşa cum am fost şi eu credulă. Credeam ce mi se spunea şi ulterior am sfârşit a căuta prin casă un perete pe care să scrie "Loc de dat cu capul. Dacă ai fost fraieră să pui botu' la toţi fraierii". Prin urmare toţi naivii sunt proşti şi nicidecum "inocenţi". Cel mai grav e că nu ştiu cum se vindecă tipul ăsta de prostie.

Fetelor luaţi aminte dacă întâlniţi pe cineva cu următoarele simptome:
Dacă:
- mai tot timpul e obosit decât activ în dorinţa de a vă vedea
- nu are timp de voi de cele mai multe ori
- afirmă ceva de genul "crezi că e momentul să vorbim acum despre asta?" (cu siguranţă nu va fi momentul curând pentru o discuţie cu privire la o neplăcere creată)
- nu dă un semn de viaţă cu zilele şi când o face e cu o scuză "plauzibilă"
- percepeţi majoritatea lucrurilor total diferit (e mai mult ca sigur că părerile lui nu sunt pe aceiaşi lungime de undă cu ale voastre)
- întâlnirile la bere cu băieţii sunt mai dese decât întâlnirile voastre

înseamnă simplu: nu vă place, nu vă vrea şi cu atât mai mult nu vă iubeşte. Deci e prea laş să vă spună franc şi diplomat. Prin urmare nu vă amăgiţi că va merge, că va dura, că el e cel pe care îl doriţi. Se complac pentru că oricum au şustele lor ascunse. Să nu credeţi că s-a născut femeia care să înţeleagă bărbatul în substanţa lui, dar nici invers bineînţeles. Există şi excepţii de la regulă, dar pe care eu nu le-am cunoscut încă. Mă refer în tentativă de relaţie.

Dacă nu are simptomele de mai sus, e mai mult decât ok.

Rămâneţi naturale, în propria piele şi nu vă schimbaţi pentru nimeni, că nu merită. Merită doar să vă schimbaţi pentru voi. Să vă şlefuiţi defectele. Dacă cineva vă va dori, atunci vă va accepta exact aşa cum sunteţi. Nu vă deschideţi inima la primul venit că s-ar putea să suferiţi. Cel de lângă voi va simţi când trebuie să vă deschidă ca pe o floare şi va şti exact când. Atunci e momentul să lăsaţi garda jos.

Am împlinit un anişor

2010-03-29T09:21:00.002+03:00

Azi se împlineşte un an de când am blog. Un an în care am împărtăşit cu voi sentimente, stări, frustrări şi bucurii. Un an în care m-am descărcat prin scris.

Am învăţat că scrisul te curăţă şi te vindecă. Am realizat pentru a n-mia oară că atunci când nu ai pe cineva care să te asculte, te aude scrisul. E o ascultare surdă fiindcă scrisul nu-ţi reproşează de ce eşti isteric sau calm, decent sau vulgar în atitudinile de exprimare. Te înţelege şi atunci când ai avut o zi proastă. Cuvintele nu te judecă, nu te analizează, nu te disecă în fărâme, ci tu pe ele. Frazele nu cer explicaţii, te acceptă aşa cum eşti: uneori nevrotic, alteori iritant de calm. Vorbele iscălite nu suferă decât atunci când nu le articulezi şi când îţi baţi joc de ele.

Să vedem cât o să ţină "jurnalul" acesta. De multe ori am vrut să renunţ dar au existat persoane care m-au îndemnat să nu fac acest lucru. De regulă nu renunţ la niciun lucru care îmi face plăcere, nu mă dau bătută când vreau să obţin ceva, dar cu scrisul pe blog a fost altă mâncare de peşte. Simţeam că "destăinuirile" mele nu-şi mai au rostul sau efectiv nu credeam că-i interesează pe (ne)cunoscuţii de pe aici, din lumea virtuală. Cu toate acestea mergeam mai departe detaşându-mă de acest gând. În fond şi la urma urmei scriam pentru mine, pentru liniştea şi eliberarea pe care mi-o oferă scrisul. Uite că am făcut un an în care am trăit toate stările omeneşti cu diferite ocazii. Per ansamblu a fost un timp în care m-am evaluat atât subiectiv cât şi din punct de vedere obiectiv. Am sesizat la mine schimbări care nu pot decât să mă bucure.

Stare de spirit

2010-03-29T00:11:00.000+03:00

Destăinuire

2010-03-25T22:37:00.002+02:00

Nu mă mir că sunt neînţeleasă uneori, că unii îmi spun că sunt dificilă, nebună, inabordabilă, ciudată. Nu mă mir pentru că uneori chiar sunt aşa cum mă vad unii. Dar tot e mai bine decât să fiu percepută simplistă, accesibilă, mult prea normală etc.

Dramatizez fleacurile şi orice situaţie care nu îmi place. Orice „tragedie” care-mi produce disconfort interior o dramatizez până la limita posibilă. Nu e vorba de teatru. Pentru că orice lucru, moment sau sentiment îl cuprind în mine şi-l trăiesc cu profunzimea maximă. În orice pun suflet în exces şi ăsta a fost unul din gafele pe care le comiteam până nu de mult timp.
Când ceva îmi eşuează cu toate că am muncit intens pentru acel ceva, atunci fac atac de panică. Mă blochez şi nu înţeleg cum s-a ajuns la acea situaţie. Apoi mă întreb – retoric evident – de ce mama naibii nu mi-a reuşit ce-mi doream mai ales că nu plănuisem intens finalul apoteotic.

Mai am răbdarea care îmi curge prin vene. Răbdarea e sursa mea vitală. Lucrurile se succed gradat – ascendent. Las timpul să-mi deruleze etapizat evenimentele. Vreau totul treptat, sistematizat şi bine făcut. Din această cauză unii mă „acuză” că sunt lentă şi prea analitică. Dar ei nu ştiu că, graba strică treaba, că lipsa de răbdare induce într-o anumită măsură mecanizarea lucrurilor fără implicarea detaliilor care fac diferenţa între un lucru făcut şi unul bine făcut.

În cazul unei nereuşite mă revolt şi mă închid în mine, alimentez conflicte interioare şi comportamente defensive. Atunci e momentul meu de pesimism. Dar tot atunci se naşte dorinţa şi ambiţia de a merge mai departe, de a persevera şi de a lupta pentru tot ce îmi propun.

Nu-mi place să las un lucru neterminat. Mai bine nu mă apuc deloc de el decât să-l abandonez. Şi de altfel sunt perfecţionistă. Nu ştiu dacă e o calitate sau un defect. Dar îmi place să iasă lucrurile ca la carte cum se spune, fără să mai fie utilă vreo retuşare ulterioară. Cu toate că îmbunătăţirile sunt binevenite oricând. Dar, de aceea, îmi doresc de la bun început în aşa fel să fac un lucru încât să nu mai trebuiască să revin într-o etapă pentru a-l finaliza. Calm, sistematizat!

Poate că într-adevăr sunt puţin nebună. Sau poate prea normală printre atăţia nebuni. Dar fiecare din noi avem un dram de nebunie care iese prin porii impulsurilor de moment. Ştiu că am mai multe defecte decât calităţi. Ştiu că uneori sunt atât de irascibilă încât nici eu nu mă mai suport. Dar sunt sinceră şi cu asta pot spune că mă mândresc!

Avem timp - Octavian Paler

2010-03-23T21:13:00.000+02:00

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Sincer sau rezervat?

2010-03-22T07:23:00.002+02:00

Preferaţi să fiţi direcţi atunci când vă spuneţi o părere cu privire la o situaţie dificilă sau preferaţi să vă rezervaţi în exprimare doar pentru a nu intimida sau "jigni" interlocutorul? Indiferent dacă se poartă un dialog calm sau uşor precipitat datorită părerilor diferite, ce credeţi că este mai important: să acceptaţi opinia celuilalt chiar dacă nu sunteţi de acord cu ea sau să vă prezentaţi propria părere? Sau cel mai bine ar fi să aplici vorba aia: "să zici ca ei şi să faci ca tine"?

Sinceritatea în doza ei maximă în ochii altora te face crud şi intolerant. Dacă spui lucrurilor pe nume exact aşa cum le vezi sau cum le simţi înseamnă că eşti insensibil şi rece. De aceea unii preferă minciuna, în cantităţi mici dar dozată mereu. Sau adoră să nu fii aşa direct şi „tranşant”. Oamenii care preferă adevărul pur sunt puternici şi pot să îndure „greutatea” expusă de vorbele care reliefează cu exactitate ceea ce vrei să transmiţi. De aceea sunt prea puţini oameni puternici fiindcă nu acceptă lucrurile aşa cum sunt tocmai din motivul că nu fac parte din aşteptările lor. Aşa se nasc eşecurile, din incapacitatea de a absorbi adevărul şi de a percepe realitatea obiectiv.

Din lumea celor mici

2010-03-21T14:02:00.001+02:00

La toţi ne e greu

2010-03-21T10:47:00.003+02:00

Un adevăr general valabil şi laitmotivul acestei melodii: "că bogat îi greu şi sărac îi rau"...

Indiferent de pătura socială, fiecare avem probleme de natura lor. Pare hilar, dar eu prefer să am necazurile unui om de rând decât grijile unui om bogat.

Revendicare

2010-03-21T00:28:00.002+02:00

Îmi vreau înapoi Dumnezeul uitat în lucrurile mărunte pe care le făceam odinioară. Vreau să-mi răscumpăr tonele de zile cu plăcere la superlativ petrecute în facultate. La fel cum zilele mele se măsoară în kilograme sau tone, tot aşa cele mai frumoase momente se compun din culori, acele culori care există în cei mai frumoşi ani ai tinereţii. Pe urmă culorile ori se estompează, ori nu mai au nuanţele maturităţii premature. Îmi vreau înapoi lipsa aceea de griji, stresul sesiunii, agitaţia din căminele studenţeşti, veşnicul autobus cu destinaţia finală la Universitate, concertele din parc, dimineţile matinale prelungite cu cafele până la amiaz etc. Îmi cer dreptul la viaţa de atunci, la clipele minunate petrecute alături de colegi. Îmi doresc din nou exaltarea sufletului ce excalada muntele responsabilităţilor şi al distracţiei în acelaşi timp. Îmi trebuie din nou starea aceea de bine chiar dacă mi-au rămas amintirile ce au rolul de a mă transpune în alt univers paralel. Acesta este scopul amintirilor în general: de a te teleporta într-o lume apusă în care viaţa prindea contur, viitorul se materializa cu paşi mărunţi.

Această nostalgie mi se trage de la astenia de primăvară care loveşte ca o boală. Boala aceasta - singurul lucru care vine gratis şi neaşteptat. Sunt cu normă întreagă în cartea de muncă a vieţii. Singurele taxe pe care nu le plătesc sunt: aerul primăverii care-l respir nesătulă şi plăcerea vizuală a renaşterii naturii. Nu plătesc pentru că nu e o emisiune televizată, nicio poveste difuzată la radio prin publicitate. Mă bucur că în sfârşit a sosit primăvara nu doar calendaristic ci şi în atmosferă. Melancolia nu-mi dă pace. De aceea îmi vreau înapoi Dumnezeul lăsat în facultate. Mi-am uitat sufletul în trecut şi acum nu mai pulsează. Este imperios necesar o Revendicare.

Primarul condamnat

2010-03-18T21:18:00.002+02:00

N-am nimic personal cu Cristian Anghel. Nu-l cunosc deşi am dat de câteva ori mâna cu el în diverse ocazii care s-au ivit. Nu l-am considerat niciodată un prost "şef de municipiu" cum le spun eu celor de rangul lui, dar nici genul de conducător perfect. Nu mi-a făcut rău, dar nu mi-a făcut bine şi asta că în raport cu el sunt un simplu cetăţean şi locuitor al municipiului Baia Mare. Cert este că, într-o măsură sau alta, locuitorii oraşului l-au dorit în această funcţie drept dovadă că a tot fost reales la votări. Este unul dintre cei mai longevivi primari în funcţie, rol care acum nu şi-l mai asumă fiindcă e la zdup. Îmi pare sincer rău pentru el şi nu cred că merita asta. E părerea mea.

Dacă tot e să fie aşa, în vânzarea imobilului respectiv au mai fost implicaţi şi consilierii locali care l-au sprijinit să zic aşa sau care au fost de acord cu demersul propriu-zis al vânzării. În mod firesc, ar trebui să plătească toţi pentru "fraudă", dar aşa, s-a găsit ţapul ispăşitor ăl mai mare. Dar cum restul nu îşi "achită" "pedeapsa" pur şi simplu nu mi se pare corect. Anghel nu a fost singur în toată operaţiunea. În fond şi la urma urmei, pe mine, în mod direct nu mă afectează cu absolut nimic faptul că Anghel a fost închis. Dar ce se întâmplă cu adevăratele lepre din ţara asta? Ce se întâmplă cu hoţii cei mai mari? Pe ăia cine mama naibii îi trage la răspundere? Pe Băsescu cine îl trage la rost de mersul lucrurilor în ţara asta? Degeaba ne plângem în masă dacă nu ştim să ne impunem, degeaba cerem drepturi dacă nu ştim la ce, când şi cum ne folosesc.

Cum am mai spus. Nu am nicio simpatie sau afinitate pentru Anghel dar nici nu-mi displace. Vreau doar să se facă CORECT dreptate şi să plătească mai mulţi dacă tot e de ispăşit o pedeapsă. Ştim cu toţii cum se fac bani în ţara asta şi cum devin avuţi cei cu funcţii puternice şi mai ales de conducere. Dacă ar trebui să lichidăm mafia, corupţia şi furtul din România, am rămâne mult prea puţini oameni într-adevăr cinstiţi pentru a reuşi să dezvoltăm calităţile acestei naţiuni. Asta ar însemna să existăm în puţine exemplare din fiecare localitate românească şi nu am reuşi să ne întâlnim pentru a ne strânge mâna pentru că nu am avea bani de transport. Cel mai simplu ar fi să ne renaştem ca şi naţie prin voinţă, credinţă şi onestitate începând de la bază până la vârf. Ca şi în piramida lui Maslow. De la nevoile fiziologice până la autorealizare. Suntem prea mici pentru a condamna oamenii mari şi prea mari pentru a-i ierta pe cei mici. Dacă cineva vrea să înţeleagă ce am vrut să spun. Suntem prea de rând şi nesemnificativi când acuzăm adevartele jigodii, mult prea ingâmfaţi şi plini de noi când vine vorba să-l iertăm pe cel de lângă noi sau pur şi simplu pe un altul cu o funcţie nu prea mare, dar totuşi superioară nouă.

Vorbe...

2010-03-18T07:31:00.002+02:00

"Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont" - Konrad Adenauer
"Omul modern, mai mult decât omul de totdeauna, priveşte cu linişte numai în jos. Faţă de cer toate idealurile noastre sunt trădări" - Emil Cioran
"Deznădejdea înseamnă a nu cunoaşte motivele pentru care lupţi şi dacă într-adevăr trebuie să lupţi" - Albert Camus
"Nu poţi împiedica drumul gândurilor întocmai cum nu poţi opri valurile mării să se întoarcă la ţărm. Marinarii numesc asta reflux; vinovatul o numeşte remuşcare" (Mizerabilii)
"Nu te teme de clipa! Aşa cântă glasul eternităţii" - Rabindranath Tagore
"Timpul este imaginea mobilă a eternităţii imobile" - Platon

Just Crosses!

2010-03-16T22:50:00.000+02:00

Te uită cum ninge-n Martie

2010-03-15T21:35:00.003+02:00

Fulgii cad în stare de melancolie. Tânjesc că au îmbătrânit şi timpul lor a trecut. Rătăcesc prin vântul rece şi tăios care le agită barba albă de timp şi gingăşia. Iar eu sunt nostalgică fiindcă aştept primăvara, căldura plăpândă şi lumina unui soare vesel şi prietenos. Antropomorfism de Martie...

Parcă ne întoarcem în timp, e ca şi cum am aştepta Craciunul în loc de Paşte. E ca şi cum ar trebui sa vină din nou Moş Crăciunul în loc de iepuraş. Nici nu are farmec Martie fără ghiocei şi flori timide care tresar adolescentin. Nu se simte aerul primăvăratic, reînsufleţirea naturii, verdele crud al începutului de anotimp. Zilele acestea nu au adus cu ele bucuria renaşterii şi a reînoirii de gânduri, speranţe, idealuri.

Şi infrastructura are de suferit de pe urma acestei poveşti de iarnă prelungită. Şi optimiştii care aşteaptă căldura se răcesc subit, iar medicamentele sunt mai scumpe ca de obicei, că doar suntem codaşi la sistemul de sănătate. Aşa că, ghioceii sunt speranţa noastră care să ne aducă căldura în suflet. Sunt primul zâmbet al primăverii pe care cred că o aşteptăm cu toţii.

Cartea recordurilor

2010-03-13T10:22:00.003+02:00

În Cartea Recordurilor a intrat Oliver Peck, care a tatuat într-o singura zi, numărul său norocos 13, pe corpul a 415 americani. Sunt mulţi care au fobia şi preconcepţia numărului 13 ca fiind aducător de ghinion, însă 415 oameni într-o zi au preferat sa-şi tatueze acest număr pe o parte a corpului, cu gândul că acesta de fapt poartă noroc.

Iepurele Ralph are o lungime de 1,25 metri şi nu a împlinit înca un an de viaţă. A intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai uriaş iepure, care a depăşit greutatea mamei lui de 19,5 kg, fosta deţinătoare a recordului mondial al celui mai mare iepure din lume.

Un bătrânel de 78 de ani deţine recordul la numărul de piercinguri pe care îl are un om. Are 241 de piercinguri, dintre care 150 sunt dispuse pe faţă şi gât. Pentru asortarea pielii cu metalele, John Lynch şi-a tatuat corpul.

Peste 4000 de mici artişti, au creat cu degeţelele lor cea mai mare pictură din lume, care măsoară 2000 de metri pătraţi.

Cele mai mari ouă din lume le au indienii. În nordul Indiei, o găină a făcut un ou cu o greutate de 162 de grame, iar greutatea normală a unui ou nu depăşeşte 50-60 de grame. Găina în vârstă de 10 luni, cu o greutate de 1,25 kg a făcut un ou de 10 cm lungime şi un diametru de 5 cm. Totuşi, cel mai mare ou din lume a fost depus de o găină din China. Oul cântărea 198 de grame şi avea o lungime de 9,8 centimetri, acesta fiind şi recordul menţionat în Cartea Recordurilor.

Copiii

2010-03-09T07:06:00.002+02:00

Copiii sunt acele fiinte care iti insufletesc si oboseala, te incanta prin inocenta si puritatea de care dau dovada. Cand intri in mediul lor te simti mai mult decat responsabil, adica faci efectiv parte din povestile lor spuse printre rasete sau plansete care nu pot decat sa te sensibilizeze.

Atunci cand incep sa rupa cuvintele, sa faca primii pasi in viata, sa te stranga in brate fara un motiv intemeiat - nu poti decat sa te simti minunat. Aceste miracole bipede ma epuizeaza zilnic dar intr-un mod foarte placut. Ganguresc, vocifereaza fara motiv, danseaza din toate membrele in directii diferinte, se alimenteaza cu trairi din cele mai profunde. A fi prezent intr-o gradinita e ca si cum ai face parte dintr-un univers paralel, acolo unde poti sa te eschivezi de orice rau, deprimare si sentiment de tristete. Copiii au menirea de a te detasa de ostilitati si greutati, de a te scoate din rutina simplitatii cotidiene.

Nu refuza!

2010-03-08T07:44:00.002+02:00

Sunt constanta. Stiu sigur ce si cum imi doresc in prezent si pentru viitor chiar daca unii mi-au refuzat initiativa si pornirea sufleteasca. Acele persoane care mi-au pus zavor trairilor si simturilor carora le-am dat drumul, nu mai fac parte din gandurile mele. Acei indivizi care s-au speriat de un lucru minor cu posibilitatea de a deveni major nu mai semnifica atractie pentru mine fiindca nu au avut curajul de a incerca si de a infrunta un posibil "esec". Nu pot cere nimic, acolo unde nu mi se ofera nimic. Sunt oameni care doar comunica dar de fapt nu transmit nimic. Dorinta lor e aceea de a retracta o atitudine in stadiul incipient.

Nu mai am nevoie de motivatii, impulsuri si pusee de optimism pentru ca mi-am gasit locul, rostul si ratiunea de a fi printr-o singura dorinta care se materializeaza.

Am terminat cu prostul obicei al incapatanarii prostesti si idioate. Nu-mi mai permit sa persist in rateuri (pe care le-am achizitionat in rate) de vreme ce nu ajung nicaieri si stau planton in rutina bolnavicioasa. Ma ghidez dupa vocea aceea calda care imi sopteste "NU REFUZA!" Acea persoana speciala care m-a invatat acest lucru: sa nu refuz ce mi se ofera si sa pun in balans beneficiile, prioritatile, avantajele care sa-mi fie utile mereu. Bineinteles ca aici nu intra categoria viciilor. Ceva de genul daca ti se ofera sa tragi pe nas, tu sa accepti. Pur si simplu omul acesta minunat de fiecare data ma intampina cu supradoza de fericire, izvorata din lucruri foarte marunte. Mi-o ofera la pachet plus bonus. Asa am reusit eu de o vreme incoace sa confund starea de bine cu beatitudinea la superlativ. Nu refuza sa oferi ajutorul cand ti se cere, nu refuza sa asculti o solutie la o problema, nu refuza sa te identifici cu visul pe care-l traiesti de fapt, nu refuza nimic din ce ti se da, chiar daca pare un lucru banal sau firesc.

Cugetarea de azi

2010-03-04T07:37:00.003+02:00

Suferinta si iubirea sau profundele stari de agonie sau extaz nu se invata si nu se traiesc din carti sau filme, nu se examineaza in sesiuni si nu se controleaza de la telecomanda. Fiecare om le traieste cu impresia ca ale lui sunt cele mai profunde. Crede ca o suferinta sau o iubire mai mare nu a trait nimeni, pentru ca nu stie sa le descrie in cuvinte - asa intense au fost trairile.

Suferinta cere timp pana se metamorfozeaza in uitare. Iubirea se naste dar cere sacrificii pe care (in)voluntar nu suntem dispusi sa le facem din egoism, lacomie sau individualism. Nu cedam nici in ruptul capului pentru cel de langa noi, nu savarsim sacrificii mari de dragul fiintei care ne completeaza fiecare zi cu o piesa din puzzle-ul vietii. E o contradictie. Se spune ca atunci cand esti egoist, avar si avid de propria-ti persoana inseamna ca nu iubesti cu adevarat fiinta de langa tine. Devine refugiu si punct de sprijin, si cam atat.Am uitat sau nu mai stim sa iubim. De parca asta s-ar invata vreodata. Totul e ratiune si simtire, stimul si impuls. Si e atat de simplu cand iti doresti cu adevarat ceva. Persisti in vizualizarea gandului pana cand acesta se materializeaza.

Nu va e dor sa va sclipeasca ochii, sa straluciti ca un licurici, sa fiti bucurosi si sa va simtiti bine in pielea voastra? E timp pentru toate, insa devenim treptat prea mici pentru a analiza ticaitul ceasului. Suntem niste furnici care uitam sa ne bucuram de musuroi, de restul persoanelor care ne apreciaza exact pentru ceea ce suntem. Si nu e atat de greu sa spunem un "Multumesc" cu fiecare ocazie care ni se ofera.

Trup si suflet

2010-03-03T13:36:00.004+02:00

Eram doar noi doi, singuri.In camera ta care te reprezinta in amanunt din toate punctele de vedere. Stateam in picioare, fata in fata. Doar respiratia sacadata rupea tacerea si apasa starea de liniste dinaintea "furtunii".

Mi-ai deschis fermuarul hainei care ma acoperea. Incet si cu suspans. M-ai dezbracat de timiditatea copilului in fata maturitatii. Mi-ai atins pieptul sa-mi simti ritmul, pasiunea, dorinta. Mi-ai dat jos treptat temerile si nelinistile. Mi-ai studiat in detaliu feminitatea crescuta intr-un suflet hoinar. Ai alungat orice urma de nesiguranta si m-ai facut sa vad totul cu alti ochi.

Mi-au trebuit ani sa fac acest pas, sa simt aceasta miscare interioara. Pentru asta s-a nascut omul special care a sadit in mine pasiunea de care nu ma credeam in stare. Si sufletul meu a fost esenta trupului.

Renastere

2010-03-03T10:24:00.002+02:00

Cautarea de sine mi-a adus in fata o persoana in care ma regasesc, o persoana speciala care nu imi cere explicatii pentru felul meu de a fi. Astfel ajung sa traiesc prin sperantele care mi le emite, prin bucuria pe care o afiseaza cand ma zareste in fiecare zi. Si exista oameni fericiti din simplul fapt ca traiesc. O persoana simpla cu ganduri atat de mari...

Am fost gasita zacand in propria neliniste, in propriul non-sens, iar cineva mi-a conturat zilele cu atata meticulozitate incat acum ma definesc prin zambete care nu sunt pictate de un arlechino din interior. In sfarsit am inteles ca zilele pot fi minunate cand cineva e langa tine si te incurajeaza. Mi-am dorit sa cunosc optimisti incurabili si acum ma lovesc de ei ca marea de stanci. Sunt niste carti de vizita perfect redactate si impecabil prezentate.

Trecut. Pana mai ieri stateam pe marginea timpului, sprijinita in coate, cu capul intre maini cautand explicatii si contempland un gand al nelinistii metafizice. Nu desluseam misterul in care se invaluiau anumite persoane indecise.
Prezent. Acum stiu ca puterea locuieste la mine si in mod dictatorial mi-a impus sa uit "de ce-urile" si sa fac din prezent o satisfactie deplina. Ma simt atat de bine cand stiu ca vointa creste gradat si se succed o sumedenie de impliniri direct proportionale cu noile dorinte. Nu stiu de unde mi-a izvorat certitudinea ca totul va fi bine, fara sa se omita ceva. Asta asa, ca sa sfidez legile lui Murphy. Prea mult timp am irosit alimentand si cultivand pesimismul prin scepticism. Simt ca m-am renascut sub o alta aura care detine sforile unui destin mult prea frumos.

2 Martie

2010-03-02T17:31:00.003+02:00

E atat de cald la tine iubite
Soaptele tale le-astept cuminte
Ma dezbraci incet de cuvinte
Sadind in mine dorinte

E atat de placut la tine iubite
Rezemata-n ganduri mi-aduc aminte
Ca mi-am lasat Dumnezeul in tine
Acel Dumnezeu care crede in mine

Am crescut in iluzia acestei povesti
Unde iubirea ca-n basme-o traiesti
Ma-ntelegi din priviri,
Gesturi, simtiri...

Nu-mi ceri nimic, dar imi oferi totul
Ca un gurmand iti hranesti gustul
Placerii si-al rabdarii de sine
Cand privesti copilul din mine

Iti multumesc pentru ziua de azi.
Iti multumesc ca existi.

Pentru "cineva" sunt speciala

2010-03-01T10:04:00.003+02:00

E 1 martie si mi s-a demonstrat ca sunt speciala pentru cineva anume, dar as vrea sa stiu pentru cine. La opt dimineata statea o femeie in fata portii cu un buchet mare de flori. Cainele o latra persistent. Am coborat si surpriza! Erau pentru mine. Insa fara niciun bilet, fara nici o sugestie din partea cui sunt. Doamna foarte draguta intreba de numele meu. M-am prezentat si mi le-a oferit. Vreau sa-i multumesc anticipat anonimului si sa ii transmit ca m-a surprins peste asteptari. Probabil e cel mai frumos martisor pe care l-am primit in ultimii ani. Nu ma mai intriga nici faptul ca necunoscutul nu s-a prezentat. Indiferent cine este apreciez gestul.

Nici nu mai spun ca ai mei faceau misto de mine cum ca as avea admiratori secreti si sincer nici nu stiam la cine sa ma gandesc. Persoanle care pana in prezent mi-au invadat viata sentimentala au devenit treptat de domeniul trecutului. Prin urmare, nu pot sa-mi dau seama cine ma "admira". Cert este ca surprizele au inceput de aseara, de duminica, din partea unui coleg de la cursul pe care tocmai l-am finalizat. S-a prezentat tot cu un buchet de flori foarte frumoase care mi-au incantat seara. Lui i-am multumit personal si cred ca mi s-a citit bucuria pe fata.

E un semn ca a venit primavara si probabil anumite persoane vor sa ma faca constienta de acest lucru. Si te bucuri cu atat mai mult de prezenta "martisoarelor" cu cat acestea vin neasteptate. Ajungi sa te simti apreciata de cineva si in acelasi timp speciala indiferent de natura relatiei pe care o ai cu persoana in cauza. Efectiv radiez si m-am deschis si eu ca o floare primavaratica in aceasta zi in care nu m-am asteptat la gesturi afective.

Oamenii din noi

2010-02-27T11:15:00.006+02:00

Fiecare purtam in noi personaje si tipuri de oameni care ne influenteaza. Avem undeva sub chip un arlechino care ne picteaza cate un zambet si atunci cand nu suntem dispusi sa-l oferim. Intre urechi ne traseaza un suras care nu este al nostru, dar care apare pe fata noastra fara sa ne dam seama. Si astfel ne trezim ca radem superficial in situatii in care de fapt plangem in noi.

Apoi detinem cu norma intreaga un inginer constructor care cladeste in noi sperante, pune bazele unei fundatii puternice care nu se ruineaza nici dupa un razboi sangeros. Constructorul asta da mana cu un zugrav care cu trafaletul unifomizeaza petele de culoare din viata noastra. Zugraveste cu alb starile noastre pure. Bine ca e lavabil si uneori putem sa ne spalam singuri de necazuri si griji. Cand acesti doi oameni intra in somaj tehnic sau devin pur si simplu part-time-ri, simtim cum se plimba in noi instabilitatea si incertitudinea. As vrea sa le ofer o pensie obligatorie, ca sa ramana la mine mereu. Sa ii simt ca nu m-au parasit din cauza recesiunii. Sau poate ii conving facandu-le o asigurare de viata cu toate clauzele.

Sa nu omitem piticii de pe creier, care ne diferentiaza de restul, care puncteaza diferit detaliile care le observam in exterior. Acei pitici care ne fac pe noi neintelesi in raport cu toti cei cu care interactionam. Si daca acesti pitici sunt in stare de ebrietate si au avut o noapte de pomina intr-un birt oarecare, ajung sa se clatine si ne pun creierul pe bigudiuri. Se cearta intre ei de parca ar fi dusmani, iar noi il ascultam pe cel care e cel mai simpatic. Asa reusim sa glumim si sa radem cu pofta. Sumedenia asta de pitici sfideaza zambetul pictat al lui arlechino.

Si cati alti oameni pot sa locuiasca la noi! Sa ne consume resursele si apoi sa ne paraseasca fara nicio explicatie. Cauta in alta parte, un corp mai puternic si mai confortabil, unde taxele lor sunt substantial reduse. Cauta acele persoane care nu pun intrebari atunci cand ei someaza sau pleaca in concediu.

Pauza vitala

2010-02-21T20:53:00.003+02:00

O sa incerc sa iau o pauza de la ce mi se intampla sau felul in care mi se deruleaza lucrurile in viata mea. Deja am inceput pauza si o prelungesc, ca vorba aia: pauzele lungi si dese, cheia marilor succese. Macar de-ar fi asa. Existenta mea la ora actuala e intre paranteze, e doar ipotetica. Nimic nu se leaga si nimic nu se cladeste in mine. Nimic nu se imbina si totul e haos. Dar unul care nu genereaza agonie. Si e atat de bine cand ma balacesc in propriul non-sens.

Cert este ca nu imi mai pun intrebari si nici macar nu mai astept raspunsuri. Acele raspunsuri pe care mi le doream sau aceleasi intelesuri care sa ma dezlege de incertitudini. Si cand le-am asteptat nu au venit sau au fost evitate in mod intentionat. Deci nu mai am de gand sa ma gandesc si sa ma analizez din anumite puncte de vedere. Uneori lucrurile nu se petrec cum ne dorim noi, dar asta nu inseamna ca suntem de vina. Pur si simplu nu am gresit cu nimic atunci cand efectiv am batut pasul pe loc. Din contra, trebuia sa fac ceva. Poate greseam cu ceva si toate aveau un rost, un sens, o logica. Asa ca, prea putin imi pasa acum de lucrurile pe care le vroiam discutate la un moment dat in viata mea. Dupa aceea vine un timp cand "e prea tarziu" si absolut nimic nu mai are continuitate. Si raspunsurile pe care le asteptam erau de fapt in ochii grei si tacuti care nu emiteau nici o privire jucausa. Si acum refuz orice rezidu pe post de explicatie. Nu de alta, dar indiferenta s-a instalat la mine, imi consuma din resursele vitale si nici macar nu plateste chirie.

Indiferenta asta mi-a generat o stare de bine, un fel de impacare cu gandul ca intrebarile si raspunsurile nu-si mai au rostul. Cand o usa se inchide, o alta se deschide. Si orice tacere emite o explicatie, un gest de lasitate si o lipsa de responsabilitate in comunicare.

Cand iti umpli timpul cu nimicuri, cand iti bei cafeaua matinala cu o planificare succinta a zilei, cand savurezi din priviri o dimineata promitatoare si cand pe fundal ti se fredoneaza o melodie care iti rasfata cele mai gingase simturi, te simti puternic si increzator. Chestia asta ciudata, numita viata, e prea scurta pentru intrebari care macina si pentru frica unui raspuns transant. Peste orice hop se poate trece oricat ar parea de insurmontabil.

Parca ne e frica sa fim fericiti, ne e greu sa acceptam o bucurie "majora" nefiind obisnuiti cu ea in viata de zi cu zi. Dar micile bucurii insumate sunt chintesenta fericirii premature, a rasului cordial, a implinirii de sine. Si suntem digresivi in raport cu noi insine. Asa ca eu am luat o pauza. Ma gasiti la etajul superior al inimii, leganandu-ma in hamacul eudemonismului. Cu un etaj mai jos mi-am pansat sufletul. Sufeream de endoestezie ca si orice om care a iubit candva. Acum mi-a trecut. Si pot sa-mi exacerbez linistea urcand scarile spre ratiune. Stiu ca nu se merita sa pui suflet acolo unde nu se cere. Si e atat de bine sa-ti slefuiesti propriul gral, la tine acasa, unde nu te vede nimeni si nu te judeca ca fiind nebun.

Daca ati stii ce faina e senzatia de pauza introspectiva. De autocunoastere si multumire. Cred ca asa toti am deveni narcisisti.

Aproape adevarat ca...

2010-02-20T13:31:00.003+02:00

1. ar trebui sa existe un DEX de onomatopee, interjectii si injuraturi ale parlamentarilor frustrati din cauza sistemului;
2. inovatia limbii romane este de un "grotesc hilar" (imi permit si eu un pleonasm chiar daca nu sunt politiciana) atunci cand vine din gura lui Vanghelie;
3. nutrim involuntar afinitati pentru traditia chineza: la noi, principiul ying-yang este aplicabil, verosimil, demonstrabil. Contradictiile coexista de minune si in fiecare lumina de speranta exista o desertaciune;
4. legile lui Murphy s-au inventat in Romania dintre care cea mai cugetata este: daca ceva merge bine, nu te speria. Va trece!
5. ...suntem prea mici pentru lucruri mari si prea mari pentru lucruri mici;
6. ...vom "trai bine" abia pe lumea cealalta datorita unui paradox: existenta decenta a Romaniei contemporane devine un lux, pentru ca altfel este imposibila;
7. ... Traian Basescu se crede "guru" politic al acestei natiuni dar il tradeaza gesturile si atitudinile prezidential-primitive. In rest e doar un presedinte ca si toti ceilalti. Acelasi tipar pentru toti, clasic romanesc.
8. ...romanii nu simt criza economica. Sunt in impas financiar din nastere - ereditar si duc acest "handicap" pana la moarte;
9. ... ni se va pune o taxa si pe aer - singurul neimpozabil. Cel mai probabil in viitor vom functiona printr-un cip cand totul va fi mecanizat, sistematizat si computerizat; in loc de sfarcuri vom avea senzori (care nu sunt doar erogeni, ci ca niste butoni care vor regla anumite chestiuni).
10. Romania este tara tuturor posibilitatilor mai ales atunci cand se emit legi care nu ne convin si pe care nu le respectam numai cand avem de profitat; asta ma face sa fiu un roman fericit!
11. ...romanii sunt genii in inventii care sa le usureze conditia de individ in societate. Atunci romanii devin hoti, mitomani, clowni, "magicieni", vanzatori de iluzii si sperante pana la limita (i)legalitatii.
12. Aproape adevarat ca ne place sa ne complicam viata pana la extrema absurdului prin tabieturi, automatisme si ritualuri pseudo-normale si cvasiacceptabile. Flacara violeta devine un brand national si un stil de viata pentru intimidarea adversarului; abia astept sa infloreasca brandusele sa le plantez in fata la Palatul Cotroceni, sa vedem care devine Big Brotherul acestui popor; tare mi-e ca Geoana va sufla ca Vantu intr-o sedinta de calmare yoga-spa.
13. ... ca se dezvolta spiritul de turma si devine de interes national. Sunt in floare cocalarii si pitipoancele, de parca la noi ar fi permanent primavara - homo sapiens hilarus infloresc mereu si atunci Basescu trebuie sa rectifice un adevar general valabil: iarna ii ca vara, primavara si toamna. Prin urmare promovam inesteticul corporal cu fake-uri si khitch-uri. Aplaudam lipsa de materie cenusie printr-o stagnare permanenta a unui singur neuron. Strangem in brate la modul cel mai absurd tot ce inseamna caricatura, ridicol si bizar.
14. ...ca agonisim si strangem la ciorap pentru zile negre. Si cum lunile la noi sunt de un gri macabru, "averea" acumulata nu deschide usa unui concediu, a unui moft obisnuit, a unui tel sau dorinta. Exceptie: bogatasii si snobii care nu exclud societatea de consum suprasaturata;
15. ...ca invidia, saracia si ostilitatea sunt direct proportionale cu spiritul romanului fara substanta, indoctrinat sa-si vanda sufletul la stat pe bani marunti.
16. ... ca visele sunt doar nocturne, iar cele din acceptiunea de idealuri raman asa, fara sansa sau speranta de a se materializa sau concretiza CANDVA.
17. tot ce ne face placere, tine putin. Asta asa, ca sa nu abuzam de fericirea pe care o scoatem din buzunar la ocazii. Sau poate ca portofelul conditioneaza fercirea, mai ales pentru cei insetati de mall, care sunt adusi in extaz de un pulover de 400 de RON. Apoi, poate ajunge acasa si il piaptana pisica, il arde cu tigara sau nevasta cu fierul de calcat (ca doar nu va imaginati ca la pretul ala nu se sifoneaza :)).
18. ca la noi in tara e mai fain ca oriunde. Fiindca toate-s mai scumpe si aici se valorifica concurenta acerba intre cei care se sparg in figuri si ne demonstreaza ca isi permit un concediu pe litoralul romanesc Curat care e de 3 ori mai scump ca-n Grecia, Spania unde este mai Murdar. Vai, dar cred ca am inversat din greseala termenii pe care i-am asociat. Promit sa nu se mai repete. Briza noastra care miroase uneori a hoit este remediul naturist pentru cei suferinzi de parfumuri scumpe.
19. ... trecand peste toate cele de mai sus, ma simt bine la NOI, fiindca asa cum suntem, ne stim distra si aprecia un dat firesc sau un lux care pentru altii e o banalitate. Stim sa ne impunem, suntem destepti, inteligenti si inventivi, creativi si mereu cu speranta sadita in suflet. La NOI totul e cum a fost si pana acum. Probabil ca nu din obisnuinta nu miscam un deget ci poate ca apreciem conservatorismul la cel mai inalt nivel. Daca ne-am promova talentele am deveni un brand national de invidiat. Valorile pe care le avem in Romania sunt incomensurabile indiferent daca ne referim la teritoriu sau la indivizi.
20. Aproape adevarat ca ... "Romania, Te Iubesc" devine o iluzie. Este himera care ne tine in viata sau care ne determina sa ramanem nationalisti, patrioti sau cel mai simplu: romani!

Blogul: dama de companie!

2010-02-19T09:52:00.007+02:00

De regula ceea ce scriu eu aici e clar subiectiv. Propria mea perceptie asupra lucrurilor, starilor s.a.m.d. Depinde de maniera in care citesti, interpretezi etc. Ei bine, unii ma citesc printre randuri si-mi denigreaza statura de femeie obisnuita. Adica de femeie in general, cu principii si responsabilitati.

Cine nu crede ca in viata reala se pot petrece scene de film, se inseala. Exista o sumedenie de psihopati printre atatia oameni normali cu o existenta simpla. Si mai exista persoane care isi complica viata involuntar. Primesc un mesaj pe blog, sub forma de comment. Bineinteles ca nu am putut sa-l public din motive pur etice si din faptul ca aici nu e site de matrimoniale. Dar o sa va fac un sumar a ceea ce mi-a fost dat sa citesc.

Un domn Ixulescu cu statura unui om de afaceri (cum s-a autodefinit) care este in trecere prin Baia Mare si care imi citeste insemnarile de mult timp imi sugereaza sa ne intalnim la o cafea sa vorbim despre un serviciu pentru mine. Mi-a spus succint ca ii place cum scriu, ca sunt o "copila fantastica" si ca ar vrea sa imi propuna o afacere pe care a detaliat-o ulterior. Dar analitica din fire cum sunt, am disecat fiecare fraza si am inceput sa analizez. Faptul cu "copila" m-a magulit si m-a intrigat in acelasi timp. Copila in acceptiune pozitiva, adica ca sunt un om care mai are suflet de copil si care nu e patat de toate chestiunile mature si materiale si parca imi grava, intr-un fel, un soi de personalitate inocenta. Apoi, treptat spre limita extrema, mi se parea ca aceasta asociere, "copila fantastica" degenereaza intr-o perversitate acuta si exprimarea mi s-a parut deplasata. Adica nu ma cunoaste deloc decat prin prisma acestor postari si crede ca sunt fantastica si in acelasi timp copila. OK. Sa trecem peste aceasta interpretare eronata sau nu si sa presupunem ca nu avea intentii iscate din moravuri usoare.

Intr-o stare de incordare, curiozitate si acelasi timp fericita, ma si vedeam scriind pentru cineva "mare" chestiuni pe o tematica definita. Cine stie ce "afaceri" avea Ixulescu, dar imi dadea de inteles ca are nevoie de cineva care sa-l "traduca" si sa-l reprezinte in "delegatiile" lui prin tara si strainatate. Apoi, iar analizam. Sa fim seriosi. Un om cu prestatie si cu statutul lui, nu sta sa "culeaga" din sumedenia de bloguri "feminine" existente pe internet. Sau poate ca a recurs la un intermediar care i-a transmis mesajul pe blogul meu. De ce tocmai eu? Cum as putea sa stiu ca persoana in cauza e ipena la cap, serioasa sau pur si simplu cineva care are chef de glume proaste intr-o dimineata mohorata de iarna. Probabil un obsedat, un maniac, un cum vreti voi sa fie, numai normal nu. Ei bine, datoria lui e sa incerce sa vada daca are cu cine sa isi puna in aplicare "planul" lui.

Parcurg si restul comentariului unde imi mai oferea informatii despre felul ca ar fi incantat sa ii fiu alaturi fiindca este de parere ca sunt persoana potrivita pentru afacerea lui. Si nici nu va inchipuiti ce cauta "domnul" cu pricina. O dama de companie! Da, ati citit bine! Vroia sa fie insotit pretutindeni de o femeie pe "post" de dama de companie. Poate m-a vazut mai "slaba de ingeri" sau pur si simplu cineva care are nevoie sa faca ceva pentru existenta. Si atunci mi-a sarit tandara. Am fost revoltata si amuzata in acelasi timp. Nici nu stiam ce sa fac: sa rad sau sa injur de "prestatia" acestui inculpat. Macar si-a spus omul parerea cu privire la ceea ce cauta. Si mi-a lasat un numar de telefon unde il pot contacta. Poate i-as face un serviciu sa-l public undeva pe internet pentru femeile interesate de asa ceva.

Hmmmm. Daca e sa analizam putin, o dama de companie nu este pentru "acces" ci doar pentru privit si insotit. Nimic mai mult, doar atat. Apoi, trebuie sa aiba calitati si atuuri fizice. Trebuie sa fie frumoasa, impunatoare, captivanta, atractiva s.a.m.d. Si sa fim seriosi. Pe langa faptul ca e imoral pentru mine si ca nu as putea face asta niciodata, nu am nici "calitatile" unei astfel de femei. Si nu ma subapreciez. Nu spun ca sunt urata, dizgratioasa, respingatoare etc, dar, nu cred ca am nici un lucru din ceea ce cauta Ixulescu. Nici macar nu as vrea sa am aspectul unei femei intretinute, care este mai mult sexy decat inteligenta. Si uite cum asa, cineva m-a citit printre randuri si ar fi crezut ca pot sa accept asa ceva. Si sa-mi dea luna de pe cer nu l-as putea urma pe acel "domn" in calatoriile lui de "afaceri". Nici macar nu ma cunoste si nu m-a vazut in viata lui, iar pozele de pe acest blog, de la inceputul postarilor si pana acum, nu cred ca reliefeaza intr-un fel o astfel de statura si predispozitie la un astfel de "job".

Si iata cum persoana detinatoare a unui blog (dupa cum cred asa-zisii oameni de "afaceri") poate ajunge dama de companie a cuiva. Eu cred ca ar trebui sa-si puna "secretarele" sa caute in alta parte si sa faca recrutari de pe site-uri cu profil sau chiar in blogosfera feminina "usoara", dar nu aici, unde exista inca decenta, bun simt, principii, valori s.a.m.d. Asa ca, stimate domn de afaceri Ixulescu, ati gresit si locul si persoana. Dar am certitudinea ca veti gasi ceea ce cautati, fara sa va straduiti prea mult. Cred ca exista o sumedenie de "dame" dispuse sa accepte "oferta" dvs. impresionanta.

Relaxare

2010-02-18T15:33:00.002+02:00

Fantastic cum Dan Teodorescu stie sa puna punctul pe i. Minunat mesajul pe care-l transmite si te face sa te simti mai bine daca esti compatibil cu versurile :p

in cazul in care ai noroc de o minune,

Stagnare sau regres?

2010-02-18T12:11:00.003+02:00

Exista doua lucruri extrem de dificile pentru mine. Atunci cand sunt pusa in situatia de a alege dintre doua lucruri care imi plac la fel de mult sau atunci cand nu stiu ce vreau de la viata din punct de vedere sentimental. Daca sunt sau nu pregatita pentru o relatie, daca cumva nu exista frica de a esua si totodata de a suferi in urma finalizarii. Si filosofia asta sovre-niana nu-mi da pace. Si e atat de crunt sa nu poti dormi noaptea, gandurile sa se instaleze in tine si sa se agite pana la epuizarea psihica. E atat de aiurea sa te rasucesti in pat si sa reflecti la ce ti se intampla si cum ti se intampla.

E totusi atat de placut sa iti umple cineva ziua cu un zambet, cu un ras, o poveste, o stare de bine. Si cand se aduna mai multe astfel de zile intervine frica de a nu se transforma in ceva foarte serios care genereaza alte stari de maturitate. Acea retinere care te determina sa nu te implici, acele stari de neliniste. E confuz si derutant sa nu stii ce iti doresti de la cel de langa tine. Vrei si nu vrei, esti calm sau ti-e frica. Si mereu exista cineva care percepe totul mai intens. Si totusi nu esti pregatit pentru avalanse sentimentale, euforice. Si vrei sa nu mai pui suflet pentru ca realizezi cu stupoare ca nu merita.

Si ma intreb daca din acest punct de vedere stagnez sau sunt in regres. Nu reusesc sa ma inteleg de ce am afinitati pentru anumiti oameni, de ce ma las prada unor stari de moment care nu fac decat sa ma derute mai mult. Reusesc sa-mi sifonez calmul interior care-l aveam pana nu de mult timp. Si se impletesc in mine sentimente ce ajung sa se innoade pana nu le mai pot desface. Un dute-vino spiritual, un joc cu urcusuri si coborasuri.

Cert este ca nu caut si nu vreau stari euforice efemere, nu vreau fluturi in stomac, nu doresc nimic ce se naste din scantei si impulsuri de moment. Vreau ceva care se cladeste caramida cu carmadica, o persoana in care sa prind incredere treptat si in timp, pe care candva sa ajung sa o iubesc. E o diferenta majora intre a indragi pe cineva si a iubi acea persoana. Un individ pe care sa-l descopar si sa-l alcatuiesc din defecte si calitati pe care ulterior sa le pun in balanta. Si in functie de greutatea faptelor, a gesturilor, a atitudinilor sa trag concluzia potrivita, la momentul potrivit. Pana atunci ma dozez cu rabdare si liniste. Si cred in continuare ca (,) caut normalitatea. De fapt, nu caut nimic. Astept concretizarea normalitatii mele.

Se spune ca prima iubire nu se uita niciodata. Ba da, se uita. Depinde de gradul de suferinta, dezgust si indiferenta care l-a lasat la sfarsit. Ramane doar o amintire, ca si multe alte genuri de amintiri. Si de unde avem noi certitudinea ca prima iubire a fost si marea iubire a vietii noastre? Si noptile ascult ce imi spun impulsurile, gandurile, ratiunea. Ascult in liniste cum se dizolva in mine contradictii, dorinte si refulari. Adesea ma apuca dimineata din cauza unor insomnii neintelese si nejustificate.

Mai putin timp, mai vreo luna sau doua si o sa stiu exact ce vreau de la viata. In tot acest timp o sa ma analizez si o sa vad ce-mi lipseste si ce-mi doresc de fapt din tot ce se imparte la doi.

Simbolul apelurilor telefonice

2010-02-15T12:21:00.003+02:00

De o vreme incoace imi doresc tot ce imi doream candva. Unele ganduri prin contur si cateva vise parca se concretizeaza usor. Si e minunata starea aceasta de implinire. Sa gasesti ceea ce cauti sau astepti. Sa poti materializa un frison care te-a scuturat candva. Totul e altfel cand are un sens.

Am prietenii si familia care imi induc incredere in mine. Imi toarna cu palnia optimism si prin porta-voce ma anunta ca sunt mai buna decat ma consider eu. Ei vad in mine ceea ce eu nu consider ca sunt. Un om capabil si apt de multe lucruri marete care se fac din placere. Acele persoane care ma citesc ca pe o carte deschisa si au ajuns sa-mi spuna ca voi ajunge cineva "mare" pentru ca merit. Le multumesc celor care ma asociaza astfel si sincer? Nu as vrea sa ii dezamagesc. De aceea lupt si vreau in continuare sa fac ce mi-am propus. O lista cu prioritati in 2010 care contine multe obiective. Dar vorba aia: nu-ti poti dori sau nu te poti astepta sa infloreasca trandafirii-n februarie. Asa ca imi mai permit sa astept si sa persist in luarea celei mai bune decizii privind un job, indiferent care ar fi el. Pur si simplu, un lucru care sa ma scoata din rutina cladita cu maiestrie.

E o continuare a unei postari precedente. De ce? Tocmai pentru ca am avut azi persoane care m-au sunat sa ma imbarbateze, sa-mi spuna ca soarele pe strada mea va rasi, dupa ce va trece "iarna". Si cred ca o fac din suflet si nu din "obligatie" sau "complezenta" telepatica. Le multumesc acelor doua persoane care azi mi-au dat un telefon spunandu-mi ca le dor de mine si de felul meu de a fi. Cei care azi mi-au transmis o stare de bine, prin niste vorbe care au picat exact la momentul potrivit. Nu ma asteptam sa-mi sune telefonul si sa ascult cate o voce calda, calma, extrem de impunatoare pozitiv. Si aveam nevoie de o resuscitare de simturi din partea prietenilor speciali. De aceea, tin sa le mai multumesc inca o data aici. Le multumesc ca au incredere in capacitatile mele si in puterea mea de a invinge prin ambitie si perseverenta.

Detaliile fac diferenta

2010-02-15T09:16:00.002+02:00

Atentia la detalii este importanta in orice context. Detaliile compun existenta si completeaza substanta lucrurilor sau a oamenilor. Astfel poti sa cunosti mai bine sfera in care te invarti.

Uneori, un gest, o privire sau o tacere spune mai mult decat o mie de cuvinte. Inseamna o detasare sau o liniste de tot haosul in care ne scaldam uneori. O imbratisare, un gest tandru, o mangaiere alunga orice neliniste existenta. Atunci vorbaria nu-si mai are rostul. Ce rost ar mai avea "filosofia" fara detalii?

Cand noutatea devine obisnuinta, iar cand obisnuinta se asimileaza printr-o cunoastere profunda, lucrurile eforice de la inceput descresc sau isi reduc amploarea. Se evapora dorinta de descoperire a celuilalt. Treptat se ajunge la un soi de rutina care se completeaza zilnic ca o integrama. Un firesc monoton care are mereu nevoie de noutati sau resuscitari. Si aici intervin detaliile care fac diverenta. Un ritual de seductie pentru ce ne dorim.

Îngerul meu croşetează

2010-02-09T14:31:00.002+02:00

Îngerul meu croşetează. Stă pe marginea timpului, într-un colţ de pat şi mă priveşte. Se amuză copios de încercarile mele-n zadar. Şi aura lui funcţionează ca un bumerang dar cu efect întârziat. Îşi aruncă cercul deasupra capului meu, îl ţine pentru o zi sau două şi apoi îl recuperază. Şi mi-e cald şi bine. Îmi dă un imbold. Mă încearcă şi apoi se prăpădeşte de râs.

Vede că fac lucrurile pe dos. Că încep cu sfârşitul sau că mă împotmolesc la mijloc de drum. Şi el croşetează în continuare. Îi mai scapă din firul cu ac câte un ochi, căci cu unul trage la mine. Mă pândeşte. I se pare hilar cum reuşesc să complic eu lucrurile simple. Cum reuşesc să-mi complic viaţa şi cum dramatizez un eşec. Atunci mă loveşte în creştet cu o aripă grea de rugăminţi adunate.

Şi-mi croşetează o pânză pe care să mă caţăr până la el, să îl vad şi să stăm de vorba. Stăm la taclale ca nişte vechi cunoştinţe. Şi eu îi reproşez că a lipsit când l-am strigat. Si povestind, eu îmi privesc viaţa de sus. Şi e chiar comedie. O piesă bine regizată, iar eu o actriţă de Oscar.

Mă întreabă: te vezi? Eşti atât de superficială încat te-mpiedici pe stradă. Paşii pe care îi faci se destramă după ce ai terminat drumul. Cazi în fund de parca acum ai învăţa să mergi. Nu păşeşti cu încredere şi aşa nu ai să ajungi nicăieri. Uită-te cum mergi! Zici că eşti turmentată de o săptămână. Şi mai ai pretenţii de la mine să te ajut. Mai ia o gură de aer şi priveşte-nainte.

Şi îngerul meu îmi spune: eu îmi iau concediu să mă refac. Am obosit şi mă doare capul de câte prostii poţi să faci. Şi aşa nu mai am aţă să croşetez. Dar iţi împrumut aura până mă-ntorc din vacanţă. Dumnezeu mi-a dat liber 2 saptamani. Mă duc să jucăm împreună un şah. Mereu îmi dă mat. Facem noi jocul pentru tine, dar totuşi alege ce piesă vrei să fi: pion sau nebun?

Si sunt normala!

2010-02-08T11:49:00.002+02:00

Ador oamenii care imi imprumuta stari colorate, rasete inocente si discutii. Oamenii care transmit ceva despre felul in care percep ei lucrurile. Cineva care respira acelasi aer cu mine si calca pe aceiasi normalitate, pe care altii o considera anomalie. Iubesc persoanele care imi induc prin prezenta lor bine-dispunere, incantare, descruntarea ridurilor de pe frunte. Pur si simplu ii indragesc pe cei optimisti care refuza sa creada ca viata e nasola si care ma motiveaza sa fiu in asentimentul gandurilor lor. Cei care prin pozitivismul lor imi intra pe sub piele si salasluiesc acolo de parca ar fi complet firesc. Oamenii care viseaza si cos visul pe realitate pentru ca stiu ca orice lucru este posibil cu vointa. Persoanele la puterea a 10-a pe care eu le consider superhero prin faptul ca nu se lasa pacaliti de tristeti, melancolii si descurajari. Ei vand viata frumoasa la kilogram si mi-as cumpara si eu in fiecare zi cateva sute de grame. Cat sa nu abuzez si sa vad totul la modul perfect. Cateva sute de grame injectate undeva care sa resusciteze pofta de viata, bucuria de a respira si de a tine ochii larg deschisi. Cunosc astfel de oameni care imi invadeaza universul meu personal si existent. Si de aceea le multumesc. Le multumesc ca exista alaturi de mine, ca ma inteleg asa ciudata cum sunt si ca ma accepta cu defectele mele.

Si ma cred normala!

2010-02-08T09:08:00.004+02:00

Mi-e dor de starile de empatie, de citit printre randuri sau priviri. De acea stare cand consider ca unele cuvinte sunt inutile ci se instaleaza intuitia, anticiparea gandurilor ce vin de vizavi.

Daca lucrurile se controleaza de la creier, daca impulsurile, gesturile si reactiile sunt emise de creier inseamna ca eu am 2 creiere. Unul care imi spune ca trebuie sa fiu rationala si direct proportionala cu realitatea. Celalalt imi sopteste sa trec peste griul monoton si cotidian si sa vad lucrurile in roz bombon, uneori cu umbre. De cerebel nu mai comentez nimic. E imun si nu-mi mai mobilizeaza aparatul locomotor.

Hard-disk-ul meu are nevoie de un refresh, de un restart. Merge greoi si cred ca este virusat. Cred ca mi-ar prinde mai bine un antivirus, varianta mai noua. Altfel o sa ajung la un shut down sau turn off iremediabil.

Am convulsii si spasme fiindca nu ma mai regasesc in mine. Pentru ca lumea e rece si gri sau poate ca am eu asteptari marete. Poate pentru ca azi e o zi mohorata si fara soare. Pentru ca e frig si neospitalier afara. Pentru ca nu suna un telefon sa-mi contureze viitorul apropiat. Pentru ca speranta e departe, dar nu e pierduta. E doar ramolita si inghetata de frig.

Dar am solutia perfecta. Ma invelesc protectiv in folie de aluminiu. Imi infasor gandurile si starile sa nu iasa aburii, sa nu se evapore. Se le comprim in mine. Si sa ma dezvelesc intr-o zi cu soare, calda si prietenoasa.

Azi sunt doar nemotivata si accida. Nu pesimista, ci doar incompatibila cu starile care ma incearca.

Omul ca publicitate outdoor si clientul utopic

2010-02-05T09:50:00.006+02:00

Incep cu P.S.: Postarea asta e luuunga. Necesita rabdare. Sunt curioasa daca o va citi cineva integral.

Scurt intro sau Intriga: De ce e asa de grav sa fii sensibil si sentimental atunci cand te simti secatuit, fara vlaga sau puls intelectual, emotional, cardiac. Nimic nu are sens cand te simti departe de tine, de ceea ce iti place, de fiecare piesa care compune un puzzle pentru viitor.

De ce sa vrei mai mult cand ti se ofera tot mai putin? De ce sa mai vrei sa speri cand usile se inchid uneori cu un lacat a carui cheie se pierde undeva in neant? E adevarat. Oamenii, prin starea lor fireasca atrag ceea ce sunt. Sunt ca un magnet de stari confuze si incerte. Indiferent de starea pe care o au, individul prin firea lui atrage tot mai mult din acel sentiment cu care se incarca pozitiv sau negativ. Dar nu poti deveni sarcastic, rece sau indiferent in fata nedreptatilor. Poti intr-adevar sa le ignori, dar ceva din tine nu te lasa sa ramai complet distant. Pentru ca inauntru se dizolva ceva, se macina asteptarile, se cern dezgusturile.

Desfasurarea actiunii si punctul culminant:

A fi optimist sau pozitiv in ziua de azi e aproape o arta. A fi detasat de cotidianul ostil devine un lux. Si sunt oameni care pot. Si aia sunt puternici. Si ambitiosi pana in panzele albe. Ei sunt cei care isi guverneaza reusitele pentru ca inchid ochii la deciziile care le-au sfidat asteptarile.

Prezentul este un imaterial ce se poate modela. Se poate schimba. Prin nepasari si impulsuri de zambet care sa alunge orice demon al rateurilor. Printr-un soi de publicitate outdoor care o afisezi pe tine. Pe chipul tau sa se citeasca ca intr-o reclama, un mesaj care emite un consum. Hainele trupului, un fel de pancarda care transmite indiferenta sau apartenenta spiritului de turma. O modalitate de a spune ca nu trebuie sa faci cum fac toti, indoctrinati de stilul de viata setat pe rapid. Sau poti sa fii ca si restul, in pas cu ceilalti, pentru a fii pe acceasi lungime de unda.

Daca vrei opusul, maniera personala, atunci s-ar spune ca esti nebun, nonconformist, idealist. Fiindca iti permiti sa iti doresti altceva la care nu aspira fiecare individ. Lumea s-ar uita la tine ca la un banner mobil, care transmite ceva si pe care are dreptul sa il ignore sau sa il ia in considerare. Dar bannerele de regula sunt impunatoare, usor agresive si te incita la consum, indiferent de natura produsului. Ajungi sa te "vinzi" prin publicitate outdoor. Emiti semnale pentru cei din sfera ta. Le invadezi spatiul, iar proxemitatea devine agasanta, sufocanta. Nu ii lasi sa isi vada de ale lor. Le-ai fura ultima privire pentru a te accepta ca atare, ca un bun necesar, util, perfect pentru ei.

Suntem niste panouri stradale care vand servicii si care cumpara consumatori. Ne vindem prin calitatile noastre pentru a face ceva tot pentru noi. Nu facem doar pentru cei care ne achizitioneaza ca niste marionete pentru servirea intereselor lor. Vrem sa ne fie noua bine. Si e vorba de individualism in fond si la urma urmei. E vorba de egoism primitiv. Lasa-l pe celalalt sa moara, ca eu am calitati mai multe, ca am autoritate. Ca eu ii vand lui. Imi iau leafa si am promovat serviciile firmei-mama pentru care lucrez. Vorba vine "lucrez". Mint, manipulez, ma joc cu (,) cuvintele, ma imbrac cu vocabularul de sarbatoare, sucesc mintile celor pe care ii VREAU. Sunt zambitor si optimist. Ferm si convingator. Ca asa trebuie sa fiu.

Omul outdoor e un fals, e o papusa voodoo, manevrata de mariile companii, institutii sau organizatii. Individul publicitar e mascota celor care il "folosesc" pe post de material. Prin el se aduc beneficii, creste cota de piata, se naste concurenta (si implicit "razboiul"). Pentru toate astea i se ofera bonusuri si traininguri de specialitate menite sa ajute tot pe cei care l-au "cumparat". E ca un troc. Eu te scolesc ca sa ma ajuti pe mine. Te invat cum sa faci profit, cum sa ma imbogatesti pe mine.

Individul panou iti spune ce vrei sa auzi, te convinge de avantajele a ceea ce vinde. Tipul publicitar nu vinde doar iluzii si sperante. Se vinde pe el pentru a-l determina pe celalalt sa-l achizitioneze. Daca ii mai rosteste si cuvantul "promotii", "gratis", "bonus" - clientul aproape ca-i mananca din palma. Omul afis-de-prezentare e ca un PC care are introduse in el toate informatiile pe care le soliciti. Mai ca nu-l apesi pe sfarc si iti turuieste o sumedenie de lucruri pe care involuntar te astepti sa le auzi.

Deznodamantul:

E pregatit pentru orice intrebare, schimb de replici etc. Cu asta se ocupa. E platit sa vorbeasca cu tine la modul persuasiv si comprehensiv. Te acapareaza treptat si frumos, te duce prin incursiunile mintii, te plimba prin asocieri care par ideale. Si uite asa s-a lipit de tine ca si metalul de magnet. Iar TU esti in transa, in reverie. Te si vezi in casa pentru care faci imprumutul, te vezi cu masina dorita, iti si numeri banii fictivi pentru viitorul concediu, te si vezi mai "frumos", mai inseninat din orice punct de vedere. Din acea stare utopica, dai cu subsemnatul, parafezi contracte luuungi dar "mirobolante". Esti de acord. Traiesti deja euforia lucrului dorit si bine vandut. Calvarul incepe mai tarziu. La rate, taxe, impozite, datorii. Dar nu te intereseaza atunci. Aproape ca nu te bati cu pumnii in piept ca si tarzan. Sunt puternic, pot, am reusit! Si mai tarziu ajungi la propriu sa te bati cu pumnii de masa, ca e la fel de materiala ca si viata pe care o duci. Esti dator vandut pentru ca ai fost halucinat de viata vazuta prin ochii comerciantului publicitar. Si atunci cand te privesti prin ochii unui vanzator profesionist nu poti decat sa sfarsesti nasol sau tragic. Unii pot sa vanda rahat si pe bani scumpi.

Concluzii si morala:

Ador o publicitate bine facuta. Dar aproape ca ii urasc pe cei care se joaca cu mintea omului simplu sa zic asa. Nu am nimic cu cei care au de unde, care sunt snobi sau efectiv - simplu, bogati! Pana si o publicitate mascata cu subtilitati intrigante ma fascineaza. Iubesc omul care stie sa vanda, chiar daca uneori nici el nu e convins de ceea ce ofera. Cel care stie sa se impuna prin analogii, vorbe frumoase, capacitate de persuasiune. Ii consider oameni "mari" si puternici. Oameni care stiu ca cel de langa el e un vesnic "subaltern" - in acceptiune pozitiva. Pentru ca au beneficii si satisfactii reciproce. Cel care a achizitionar "produsul" sau "serviciul" in urma calitatilor "miraculoase" pe care le are, si cel care a vandut propriu-zis. Doar ca cel din urma are satisfactia de fiecare data, comparativ cu "clientul" care dupa o vreme se trezeste din vis.

Pur si simplu admir omul outdoor care nu devine insistent pana la iritarea extrema. Cel care stie sa cedeze. Doar ca sunt persistenti si stiu ca rolul lor este acela de vanator care se intoarce acasa cu prada. Are el sursele lui de a te surprinde, de a te atrage si de a te "cumpara". Cum e azi: totul se vinde, totul se cumpara. Si nu e criza. Nici macar psihologica nu mai e. Nici retinere nu e. Suntem prea ahtiati sa ne facem pe plac, sa ne "reparam" cate un moft. Facem economii, ne inhibam de la unele chestii pentru scopul suprem: de a ne indeplini o dorinta, care e mai veche. Si uite asa, cumparam si mai tarziu, dar nu renuntam pentru ca nu ne place sa nu ne "respectam". Pentru ca stim. Oricat de saraci am fi, avem sperante, idealuri, dorinte. Pentru ele luptam intr-o masura sau alta. Pentru satisfactia de a avea ceea ce ne dorim. Indiferent daca e maine sau la anul. Sau candva. E un reziduu al subconstientului flamand de satisfactie. Un impuls care nu poate fi controlat de la creier. Si feelingul e tot mai profund pana la finalizare, pana detinem ceea ce am vrut.

In fond, asa e viata: o publicitate outdoor, un schimb material in favoarea unor dorinte, un banner sau o pancarda pentru dorinte. Un ravas scris caligrafic pe memoria personala sau colectiva. Caci la modul generic, toti visam la un loc al nostru, la o masina care sa ne fie utila si nu prototip de lauda. Un panou cu obiective si strategii bine conturare. Cu buget restrans. Pentru ca pe alocuri suntem reticenti, dar nu suntem zgarciti cu noi. Toti suntem niste PR-isti de invidiat. Cum conservam si salvam instinctul de supravietuire, cum construim imaginea noastra ca si indivizi, inclusiv brandul personal. Ne cladim singuri imaginea pe care sa o vada ceilalti. Suntem PR-isti experti, aici in Romania, iar RESTUL ar avea de invatat de la noi. Teoria e inutila pentru ceilalti, atata vreme cat la noi practica de zi cu zi e mai presus de orice. Noi am facut un pas considerabil peste teoria publicitatii si am ajuns sa ne "vindem" de minune. Si reusim. Ceea ce inseamna ca suntem buni. Ne pricepem. Nu avem nevoie de straini sau investitori care sa lucreze la brandul nostru. Pur si simplu suntem "perfecti". Si asta ma motiveaza sa raman printre ai nostri.

Paradoxul romanesc: la noi se cumpara mai mult decat se castiga, se consuma mai mult decat se produce la nivel national. De aceea avem nevoie de importuri. Suntem nesatui, avizi. Mai ales ca nu mai facem agrigultura, comert cu produse autentice, traditionale. Avem tarani, dar nu avem subventii. Avem muncitori, dar nu avem bani de investit in pamant pentru graul legume, fructe etc. De animale nici nu mai zic! Si daca tot nu putem sa mai avem de ale noastre, macar sa luam de la Europeni, sa ne "emulgem" sistematic si sa ne "aditivam" constant. Cert este ca asimilam mai mult decat ne permitem sa avem. Pentru ca statul ne fura si noi suntem la fel de hoti pentru a-l insela pe el. Stiti vorba aia: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Oferim ce ni se ofera si asta e perfect.

Plata cu aceeasi moneda o fi solutia dezvolatarii noastre ca si popor? Nu prea cred.

Un alt paradox: o tara in care toti fura de la modul ilegal pana la cel decent, totusi mai avem ce fura. Cum naiba nu se epuizeaza resursele, fie si cele ale vecinului, ale statului, ale noastre pentru ceilalti? Sau e pur si simplu ciclicitate? Bani ies pe undeva, se duc altundeva. Si tot asa...

Starea de amorţeală

2010-02-02T15:27:00.003+02:00

Euforia fiecarui inceput, indiferent de natura lui (sentimentala, financiara, profesionala etc). E inceput si asta conteaza. O usa care se deschide. Cat dureaza sau cum rezista, asta numai timpul o stie. In inima mea am avut un post vacant, mereu disponibil dar blocat din cauza crizei de autocunoastere. Pana cand am stiut ce vreau. Si m-am dezbracat de trecut pentru o ceritudine, o siguranta sentimentala care sa nu aiba ca finalitate o despartire. Din vacant blocat a devenit available, dar am trecut la recrutarea CV-urilor. Nu era vorba ca nu angajez pe cineva in inima mea pe post de iubire din prisma experientei, ci cautam oameni care doreau sa lucreze in acest domeniu. Sa le ofer posibilitatea ca postul vacant “iubire” din institutia inimii isi are cerintele lui: un om simplu si normal va fi angajat pe post de rasfatat sufleteste. Un om normal care cunoaste sau vrea sa invete prin el tainele ascunse ale pasiunii, ale romanticului etc.

Va avea parte de caldura necesara daca stie cum sa regleze termostatul de la centrala. Cand sa ia atitudine, cand sa cedeze, cand sa se impuna, cand sa tolereze s.a.m.d. Si cand temperatura e perfect potrivita, atunci e pe linia de plutire. Se mentine constant si se hraneste sigur prin "jobul" lui. Aceasta abilitate de a iubi cere sacrificii in privinta defectelor, care probabil sunt mai multe decat calitatile. Cel care stie ca vrea sa se angajeze, sa aiba totusi partea de responsabilitate ca poate sa-l accepte pe celalalt exact asa cum este, fara sa-l schimbe si fara sa-i ceara nimic. Totul la Modul Neconditionat. Salariul se discuta la interviu. Remuneratie imateriala si non-financiara.

Cel care considera ca este apt si dornit pentru acest post poate trimite un mail cu CV-ul la adresa arhicunoscuta. Promit sa nu fiu exigenta in recrutare, atata timp cat aplicantul este om serios, responsabil, normal si iubitor.

Si totusi cred ca aceasta stare de amorteala mi-o induce cineva.

Şi dacă...

2010-02-02T14:21:00.004+02:00

Şi dacă e să imi displacă, să mă deprime şi să mă demoralizeze ceva în această ţară a oamenilor însetaţi de bani, putere şi relaţii atunci e: minciuna, proasta accepţiune a sistemului de "valori" şi întreaga conduită a treburilor. Am vrut să mă edific, să mă extind intelectual, să zbor de la un nivel la altul, să pot să mai fac ceva pentru mine. M-am informat şi documentat ce trebuie şi cum trebuie să fac ca să am acces la anumite cursuri. Chestiuni ce ţin de domeniul uman, exact specialitatea mea. Ei bine, la ei resursele umane se consumă tehnic. Deci daca vrei să faci ceva mai "avansat" în domeniul în care ai totuşi studii superioare finalizate, ei îţi cer contrariul tocmai pentru ce? Adică mie imi trebuie studii superioare TEHNICE finalizate ca să pot face un curs de Inspector Resurse Umane. Nu vi se pare că e o contradicţie şi o totală lipsă de logică. Nu e coerent prin definiţie ceea ce se expune cu ceea ce se cere. Ironia? Dacă totuşi "persişti" şi "insişti" să faci acel curs, cu toată încăpăţânarea ta, totuşi SE POATE. Cum? Plăteşti. Şi oricum nu puţin. Dar nici măcar aici nu e problema. Ci conduita, firul pe care merg ei. Şi atunci dacă îl plăteşti, nu mai trebuie acele studii tehnice finalizate. Şi atunci te întrebi în mintea ta de om dornic de culturalizare. Ce contează când vrei să înveţi ceva nou?

Şi când elanul ţi se taie, când ţi se frâng aripile, când fărâma ta de speranţă a fost sfărâmată, atunci nu mai vrei să lupţi împotriva curentului românesc. Şi împotriva birocraţiei excesive, a pilelor dure (că altfel ţi se strică unghiile de la atâta ros aşteptând un telefon să sune şi să îţi ofere un job relativ decent dacă nu satisfăcător)şi a celor care se cred Dumnezeu. Apoi sunt cealaltă categorie: aroganţii, care îţi vorbesc de la o înălţime de trebuie să le ajungi cu prăjina la vârful nasului. Şi de acolo din cer iau o atitudine de parcă ar fi terminat vreo 5 facultăţi super extra mega hard şi incă vreo 3 mastere prin nu ştiu ce imense centre universitare de prin lume. Apoi îşi încheie speech-ul apoteotic cu toată "tăria de caracter" că el este cel care îţi spune ţie cum merg treburile, ce trebuie făcut şi cum trebuie făcut.

Şi simţi repulsia cum îţi dă târcoale, cum te cuprinde supărarea în loc să rămâi indiferent şi să-i ironizezi în mintea ta. Dar cum să nu te saturi când vezi în ce direcţie merg lucrurile. Când vezi că semenii tăi seamănă invidie, culeg răutate şi trăiesc din dorinţa de a fi primul, mereu cel mai bun. Şi ţi-e lehamite să simţi astea curgând peste tine ca şi o avalanţă rece şi sufocantă. Ţi-e imposibil să te ridici de fiecare dată şi să porţi scutul de protecţie pentru bătălia cu cei care nu te-ar ajuta nici în ruptul capului. Şi dacă urăsc ceva, e toată aceasta atitudine ostilă, din ce în ce mai "românească", din ce în ce mai pregnantă. Şi dacă e să te lupţi cu cei care te fură, cu cei care te critică, te judecă şi îţi aduc reproşuri, atunci cu siguranţă vei pierde. Azi binele e ceva infim, la rădăcinile fiinţelor care stagnează. Vei pierde pentru că îţi permiţi să speri, vei fi linşat că mai ai speranţe de un bine general, că doreşti să mai crezi în dreptate. Ei bine, nu mai există valori, idealuri ci doar robotizare, muncă sistematică, oamenii pe post de roboţi cu cipuri. Cu baterie Li-ion, mereu reîncărcabilă noaptea dupa vreo 5 ore de somn. A doua zi aceiaşi sete competitivă şi ahtiată după putere, bani, funcţie, rang, ierarhie.

Ş sunt revoltată până la extrem, până la depresie. Sunt indignată pentru că există vorba aia "Dacă vrei, poţi". Ei bine, la noi, nu e aplicabilă. Dacă ai o speranţă şi vrei să accezi, dacă consideri că e un lucru care se poate face, de fapt la noi lucrurile stau pe dos. În loc să avem parte de normalitate, ne bălăcim în haos până o luam cu toţii razna. Şi asta e numai de la sistem. El roade din noi, din libertatea aceasta care de fapt este interzisă şi inaccesibilă. Şi nu te poţi lupta cu nuanţa politică şi cu cei care se cred guru al României.